A trecut aproape o lună de când am efectuat instructaj sever în legătură cu ceea ce înseamnă un parc natural. Ocazia mi-a fost oferită de Fundația ”Conservation Carpathia” care intenționează să realizeze și în Munții Făgărăș o oază protejată unică în Europa. Avându-l pe directorul executiv Christoph Promberger drept ghid și pe directorul de comunicare Victoria Donos drept persoană căreia să ne plângem de programul strict și atitudinea spartană, adică germană, scuze, bavareză – de la Christoph am aflat că Bavaria e fruncea în Germania! – am petrecut patru zile în care scurtele pauze și micile răgazuri din program mi-au permis să descopăr o altă lume. Și așa au apărut micile povestiri care urmează…
Primăria cu cinema și sală de mese
Am stat într-o pensiune dintr-o comună aflată aproape de granița cu Cehia, Neuschonau (litera ”o” are umlaut, dar stricam tastatura dacă îl foloseam). Primar este Alfons Schinabeck (fără umlaut!), fost patron de măcelărie, aflat la al doilea mandat de șase ani la conducerea localității cu circa 2.300 de locuitori. E membru al Uniunii Creștin-Sociale din Bavaria, un partid conservator care are majoritatea primarilor din landul Bayern. Și asta nu de câțiva ani, ci de zeci de ani… Iar Primăria e situată chiar în centrul localității, lângă biserică și minimarket. Sediul central e plin de amenajări din lemn masiv, netratat, încă o confirmare a faptului că, înainte de crearea Parcului Național Pădurile Bavareze, localnicii își susțineau traiul lucrând la pădure. De fapt, Neuschonau este cunoscută ca fiind ”comuna de lemn”. Iar în sediul Primăriei deservită de 33 de angajați se află o mică sală de cinema, loc de vizionare cu deosebire a unei povești despre viața de dinainte a locuitorilor, dar și un fel de cămin cultural. O sală mare în care au loc și spectacole, dar și nunți și botezuri. Iar alături e o bucătărie și un dressing pentru artiști și meseni. Un loc în care îți doreai să stai, mai ales că pe hol am văzut și câteva lăzi cu bere…
Cel mai puternic om din Bavaria are 80 de ani
Un investitor privat a realizat la marginea Parcului bavarez o structură din lemn care asigură un traseu pe vârful copacilor și se închide cu celebrul ”ou de lemn”. Sus pe ou, la 44 de metri, vezi mare parte din Bavaria, dacă ai ochii buni, vreme frumoasă și un binoclu poți spera că se vede în zare și Munchen-ul, aflat la circa 150 de kilometri, în linie dreaptă. Iar traseul pe deasupra copacilor se face și cu ajutorul unor ghizi, de regulă voluntari, iar noi (o să vă spun mai apoi cine am fost noi!) am avut parte de cel mai simpatic și mai forțos dintre ei. Heinrich Vierlinger e micuț de înălțime, are 80 de ani, a lucrat în Armată și scutură copacii de pe marginea pasarelei care se leagănă din când în când. Împinge în trunchiul unui copac care începe să se miște și, șugubăț, se alintă singur: ”Nu-i așa că sunt puternic?”.
Cei 14 au fost 18
Turul de patru zile prin Nationalpark Bayerischer Wald l-am făcut în grup de 18 persoane. Christoph, Victoria, rangerii Călin și Codruț plus 14 jurnaliști din România, adică din București, Brașov și Câmpulung. Și nu de pe oriunde, că aici vorbim de antene, tevereuri, sienen-uri și altele. Iar Câmpulungul a fost reprezentat de ”Jurnalul de Argeș”, adică… je, colega de la ”Muscel TV”, Manuela Ionașcu, și cea de la ”Clar TV”, Monica Tămaș. O gașcă eterogenă și simpatică deseori, dar și mult mai disciplinată decât cea a aleșilor locali din Muscel care au deschis calea în Bavaria la începutul anului.
Citește și Conservation Carpathia a încheiat acord de colaborare cu Parcul Național din Bavaria
Johann și Johanna (plus Manuel)
În Neuschonau am fost cazați la ”Dreisonnenberg Hotel-Pension”, o pensiune de trei stele patronată de Johann și Johanna Breit. Adică un fel de Ion și Ioana sau Nelu și Neluța. Dacă ar fi fost Iohannis în loc de Iohann, asta ar fi însemnat Neluțu!
Denumirea pensiunii înseamnă Muntele celor Trei Sori. Nu prea a dovedit asta, fiindcă în cele patru zile am văzut Soarele o singură dată, nu de trei ori. Adică a cam plouat. Iar în cameră nu prea a fost cald. Și ce să-i spui despre asta lui Manuel, tânărul ce ne servea la masă, când el de-abia învăța limba engleză. Așa s-a făcut că eforturile mele de comunicare din prima seară mi-au adus o bere brună, nu una blondă, iar întrebările lui Manuel au devenit subiect de glumă. Adică una e să întrebi pe cineva dacă vrea suc de portocale (organe juice), alta e să se înțeleagă pantofi de portocale (orange shoes)!
La TV, doar nemți! Adică vreo 15 programe, toate dublate în germană. Două de sport, dar fără Liga Campionilor sau Conference League, așa că nu am văzut Anderlecht – FCSB. Iar la radio, doar Bayer. Adică programele Bayer Eins, Bayer Zwei, Bayer Drei și așa mai departe…
Cartofi și carne de cerb
Fiind doar cititor de limbă germană, în pofida anilor de studiu din generală, a trebuit să învăț repede să cer ”Brot”, adică pâine, altfel riscam să-mi aducă Manuel cine știe ce produs specific Bavariei. Adică ceva pe bază de cartof, că nu lipsea leguma asta din meniu. Cum ajungeai la masă, cum descopereai cartoful în diverse forme și modalități de preparare. Dar a fost și carne de cerb, în a doua seară de după ziua de instrucție, la un restaurant cu dichis și chelnerițe îmbrăcate ca la Oktoberfest. Da, l-am mâncat pe Bambi… Iar afară boncănea un cerb. Pe bune, într-un țarc de lângă restaurant se afla un cerb! Și nu știu dacă în următoarea seară se mai găsea acolo…
Țigările și șnapsul
Apropo de cartof, în ultima zi am scăpat câteva minute și am fugit la minimarket. Un fel de ”La doi pași” la care mai fusesem câteva minute, cu îngăduința lui Christoph și sub spectrul mesajului ”Hai, că am întârziat!”. Mi-am luat napolitane, că berea deja o pusesem în coș și chiar m-am uitat pe ambalaj să văd dacă nu cumva scrie că au cartof în conținut! Vreo unșpe euro cu totul (11 oiro, adică, doar așa spun germanii!), doar că 7,60 au costat doar țigările. Un motiv să le las și să-mi amintesc ce salarii spuneau că au colegii jurnaliști de dincolo de Câmpulung.
Scumpicele lucrurile pe acolo, dar și ei stau pe la minim două mii de oiro pe lună. Așa că nu era mirare să vezi niște bătrânele simpatice socializând la un restaurant. Acolo le vedeai, pe stradă, nu, că nu era nici țipenie. Doar prin jurul magazinelor. Am dat 5 euro pe o sticluță de șnaps (de fapt, 4,99!), la un magazin de suveniruri de la un centru de informare. 100 ml, atât, care nu au mai ajuns în România. Doar v-am spus că era frig în cameră…
Morţii cu morţii, viii cu viii
Prea multe, în afară de parc, nu am văzut. V-am spus doar că nici oamenii nu îi zăreai pe stradă (în puținele minute în care eram pe stradă, nu în pădure sau în vreo sală de conferințe ori muzeu). A, ba da, am văzut și un cimitir în Finsterau, cu cruci negre, aliniate, inscripționate cu numele morților din ultimul veac și jumătate. Peste drum, la intrarea într-un magazin, erau niște țigani. Nu de-ai noștri, nu erau din România, dar se comportau la fel. Greu de înțeles cum s-au culcușit pe acolo, fiindcă zona aceea din sud-estul Germaniei e ca o bulă în care nu se intră ușor. O zonă de localități rurale în care nici limba germană nu e cea pe care o știm, se vorbea și încă se mai vorbește acolo un fel de dialect regional.
Lângă Primăria din Neuschonau e o pajiște. Acolo sunt și morminte, unele nemarcate ca atare. Cine vrea își poate îngropa cum se cuvine relativii, apoi niciun semn nu mai indică locul. Morții își dorm liniștiți somnul de veci, supraviețuitorii nu mai fac paradă cu monumente impresionante sau doar cu floricele pe mormânt. La fel ca și în cazul mormintelor de sub copaci. Câte o familie sub un copac, cu o singură urmă marcantă, să se știe, de data aceasta, cine e acolo…
Citește și „Conservation Carpathia” a finalizat planul de management al zonei Râul Târgului-Argeşel-Râuşor
Goana din aeroport şi ce ar mai putea să fie
Mai sunt multe de povestit. Despre cum am prins viteză prin aeroportul din Munchen, de teamă că rămânem în Bavaria, iar apoi am mai zăbovit 15 minute în autobuz… Rămăsese cineva în urmă și nu putea pleca avionul! Despre cei șase indieni care nu aveau stare în aeronavă, de-mi venea să deschid geamul deasupra lacului Balaton, despre cum am văzut doar două hârtiuțe pe jos în cele patru zile, dar niciun coș de gunoi în pădure și pe marginea străzilor, despre cum am mâncat la ”împinge tava”, despre cum și bavarezii s-au opus creării parcului național și apoi au descoperit că pot avea de câștigat de pe urma acestuia… Și, cine știe, poate că, odată, din Bavaria voi avea povești despre oameni, nu povestiri despre locuri!
Cătălin I. Butoiu
Citește și Conform unui studiu al „Conservation Carpathia”, în Făgăraş sunt 17-18 urşi/100 km pătraţi
0 Comentarii