# Convorbiri neconvenţionale

# E mare grădina decembriştilor? Îmbătrânesc şi băieţii generaţiei în blugi? Îi sapi la rădăcini? Le torni apă de trandafiri în petale? Le sufli sub aripi spre înălţimi? Cum găseşti saltul făcut de ei în stratul literaturii banale şi convenţionale care domnea pe atunci? Epoca pe care ai cunoscut-o a fost la unison? S-a cântat pe mai multe voci? Superbe? Răguşite? Câţi dintre ei au trecut peste veac? Câţi pierduţi în anonimat? Câţi cu faima trecută peste hotare?
– Grădina optzeciştilor, că probabil la ei vă referiţi, e mare. Uitaţi-vă la nominalizările din ultimii ani la Premiul Naţional Mihai Eminescu, cel mai important premiu din România. Aproape numai optzecişti. Poeţi, e adevărat, dar sunt tot pe atâţia prozatori şi critici. Nu-i pot săpa la rădăcină, oricât de agricultor aş fi, pentru că sunt prietenii mei. Acum îmi daţi o idee, să scriu o carte cu 100 de prieteni optzecişti. La toate celelalte nuanţe ale întrebării centrale, vă răspund că deocamdată ei conduc literatura şi cultura română: universităţi, reviste, edituri, festivaluri, chiar USR, dacă facem abstracţie de şaizecistul Nicolae Manolescu.
# Rătăcit în timp, pe drumuri bătătorite sau necroite, din Banatul cât e de mare, în dulcea Moldovă, în Bucureşti, oraşul păcatelor şi prăbuşirilor sub umbra Făgărașilor, la „Curtea Dorului”, reşedinţa Basarabilor, poposind la Piteşti, ai prins rădăcini aici sau te încearcă din nou chemarea depărtărilor?
– Nu mă mai mut nicăieri. Am deja loc de veci în cimitirul Bisericii Sfinţii Voievozi, la 15 metri de mormântul lui André Lecomte du Noüy, arhitectul francez adus de Carol I să reconstruiască Mănăstirea Curtea de Argeş, dar şi alte biserici din Principate. La vârsta mea, doar cu mintea mai umblu pe unde-am hălăduit în tinereţe: Turnu Severin, Iaşi, Orşova, Bucureşti, Baraolt în secuime, Bucureşti, punct final Curtea de Argeş…
# Cum e să lucrezi în redacţia revistei Argeş? Cu ce efectiv, cu ce eforturi, cu ce strădanii, cu ce satisfacţii, cât de mulţumit de tine, de paginile tipărite? De colegii pe care îi ai de-voie-de-nevoie? Ce loc ocupă publicaţia pe care o conduci în ziaristica literară în România? Pătrunde şi dincolo de frontiere?
– Sunt fascinat că am fost ales/numit redactor-şef la Argeş. Când citeam eu, la 18 ani, revistele literare la Biblioteca Judeţeană Bibicescu de la Turnu Severin, citeam și Argeș. Am şi trimis la vârsta aia nişte proze scurte scrise cu pixul în exemplar unic. O dată mi-a răspuns romanciera Maria Luiza Cristescu să mai trimit, apoi am primit un răspuns mai detaliat şi cu totul favorabil, chiar cu citate din proza mea. Nu semna nimeni poșta redacției. Mi-a dezvăluit peste vreo o sută de ani Sergiu I. Nicolaescu că e vorba de neasemuitul prozator Alexandru Monciu Sudinski. Acum, mă străduiesc să contribui, alături de dvs., care aţi traversat cu eroism toate seriile de 50 de ani ale revistei, şi alături de toţi ceilalţi  colegi, cu toţii mai vrednici decât mine, să facem o revistă demnă de jubileu.
# Şi ce iniţiativă pentru revistă? Riscă ea să se plafoneze? Se revitalizează cu fiecare număr? Colaboratori? Detractori? Concesii? Refuzuri? Prieteni? Duşmani? Plăteşti şi oalele nesparte? Cum eşti plătit?
– Eu mă sfătuiesc cu dvs. şi cu ceilalţi colegi din redacţie mereu. Sper că revista nu se plafonează, ba chiar că evoluează. Dosarul de presă de vreo mie de pagini (doar din 2010 încoace) ne arată că suntem pe drumul cel bun. Avem oferte de la nivelul prim al scriitorimii române, însă unii se dau deoparte când află că nu vor avea onorarii, mulţi dintre ei acceptă să publice şi aşa. Din fericire, avem în fiecare lună manuscrise pentru două numere de revistă. Deci, nu facem revista de umplutură, ci prin selecţie. Cum sunt plătit? mă întrebaţi. Excepţional. După un drum zilnic de 40 de kilometri la Piteşti şi unul la fel înapoi la Curtea de Argeş, după ce cumpăr benzină, la sfârşitul lunii duc acasă aproape 500 de lei.
Prof. Marin Ioniţă