Printre personalităţile de seamă ale Argeşului legendar se numără şi savantul geograf şi scriitorul George Vâlsan. Deși s-a născut în București la 21 ianuarie 1885, geograful are adânci origini argeșene, tatăl său fiind mulți ani la rând şeful depoului de locomotive al staţiei CFR Pitești. George Vâlsan a făcut cursul primar la una dintre cele două şcoli domneşti de băieţi, învăţător fiindu-i Ion Teodorescu, dascăl de mare prestigiu şi tatăl ziaristului Tudor Teodorescu Branişte. Pasionat de călătorii, Vâlsan a cutreierat Valea Argeşului precum şi ţinuturile pline de frumuseţe ale Muscelului, întreprinzând cercetări geografice şi totodată manifestându-şi ataşamentul pentru aceste locuri.

S-a specializat la Sorbona și Universitatea din Berlin

Poet, prozator, etnograf şi geograf, George Vâlsan, după efectuarea cursurilor primare și gimnaziale la Pitești, pleacă la București, trecând bacalaureatul la Liceul „Gh. Lazăr” (1904). Îşi continuă studiile la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii bucureştene, unde în 1908 îşi ia licenţa în filosofie magna cum laude. În urma obţinerii Premiului Hillel pentru pedagogie, i se încredinţează suplinirea Catedrei de geografie la Seminarul Pedagogic Universitar. În 1910 este numit profesor titular la Târgu Jiu. Concomitent funcţionează ca asistent la Catedra de geografie a Universităţii din Bucureşti. La îndemnul lui Titu Maiorescu şi al lui Simion Mehedinţi face studii de specializare în geografie fizică şi etnografie la Universitatea din Berlin (1911-1912) şi la Paris (1913-1914), unde, la Sorbona, frecventează cursurile şi seminariile lui Emmanuel de Martonne. În 1916 devine primul doctor în geografie din România, cu menţiunea magna cum laude. Va fi profesor la universităţile din Iaşi (1916-1918), Cluj (1919-1929) şi Bucureşti (1930-1935). Perioada petrecută la Iaşi a fost mai puţin rodnică, deoarece din cauza stării de război nu şi-a putut ţine prelegerile, dar mai ales fiindcă fusese accidentat grav în 1917, în dezastrul de cale ferată de la Ciurea, lângă Iaşi, care l-a lăsat infirm. La Cluj a întemeiat Societatea Etnografică Română, al cărei preşedinte a fost (1923-1927), şi revista „Lucrările Institutului de Geografie din Cluj”, iar împreună cu Romulus Vuia şi Emmanuel de Martonne, Muzeul Etnografic al Transilvaniei.

La 33 de ani este ales membru corespondent al Academiei Române

La doar 33 de ani, în 1918, este ales membru corespondent al Academiei Române, devenind membru activ în 1920. Pe urma unei sugestii a lui V.A. Urechia, primul care a intuit că Dimitrie Cantemir a lăsat altă hartă decât cea publicată în 1737 în Olanda, în 1923 descoperă la Paris, în Biblioteca Naţională, harta originală desenată de acesta, ce însoţea Descrierea Moldovei. Ales preşedinte al Secţiei geografico-etnografice a Astrei, iniţiază o colecţie specială, publică, printre altele, conferinţele Menirea etnografiei în România (1924) şi O ştiinţă nouă: etnografia (1927). Susţine o intensă activitate ştiinţifică, materializată în studii tipărite în periodice româneşti şi străine, precum şi într-o seamă de volume, unele în colaborare (cu Simion Mehedinţi, căruia i-a fost asistent, şi cu George Giuglea), numeroase lucrări de popularizare şi manuale. Geograf cu suflet de poet, având darul scrisului, şi-a redactat lucrările într-un stil atractiv, chiar încântător. S-a încercat, de altfel, şi în literatură, şi nu fără succes. Debutează la „Ziarul călătoriilor” în 1900 şi e prezent cu poezii, nuvele şi articole literare la „Sămănătorul”, „Convorbiri literare”, „Convorbiri critice”, „Arhivele Olteniei”, „Cultura”, „Neamul românesc”, „Graiul românesc”, „Comoara satelor”, „Universul”, „Luceafărul”, „Ramuri”, „Dreptatea”, „Făt-Frumos”, „Transilvania” sau „Societatea de mâine”.

Opera literară

Vâlsan a semnat o culegere de proză scurtă, Povestea unei tinereţi (1924), una de poezii, Grădina părăsită (1925), piesa într-un act în versuri Când un om şi-a dat cuvântul (1926) şi o biografie a lui V. Alecsandri (1926). Ca veritabile scrieri literare se citesc câteva cărţi pe teme geografice: Cetatea de munţi, ce descrie Transilvania, şi culegerea Pământul românesc şi frumuseţile lui (1940), alcătuită de Emanoil Bucuţa din studii, articole şi conferinţe citite de Vâlsan la radio sau adunate din reviste. A mai iscălit G. Iederă şi G. Vineş. Placheta Grădina părăsită, ce reuneşte versuri apărute în presă cu peste două decenii înainte, a fost recenzată cu bunăvoinţă de Perpessicius, care vedea în autor „un adevărat temperament poetic”. Amabilitatea criticilor e de înţeles, în pofida tradiţionalismului desuet, clişeizat, a reminiscenţelor uneori stridente din George Coşbuc, Panait Cerna, Şt. O. Iosif, versurile poetului amator, mai ales cele albe, majoritare, nu sunt lipsite de o anume putere comunicativă, de un accent personal. Total se integrează în sămănătorism şi proza lui Vâlsan în cea mai amplă povestire, Tinereţe (N. Iorga o considera roman şi o apropia prin „atmosferă” de scrierile lui Bjorstjerne Bjornson), din volumul Povestea unei tinereţi, un proaspăt bacalaureat, Alexandru, vine de la Bucureşti într-un sat de munte pentru a-şi petrece vara la preotul paroh, cu care se înrudeşte de departe, prilej pentru narator de a descrie admirabil peisajele străbătute. Treptat, tânărul începe să cunoască satul, de la priveliştile naturii la datini şi obiceiuri. Fascinat de istoria locurilor şi încins de iubire pentru fiica gazdelor, el se hotărăşte să rămână acolo ca învăţător. Celelalte naraţiuni conţin idile patriarhale înfiripate la ţară sau la oraş, momente emoţionale din viaţa unor foarte tineri intelectuali (apariţia primei poezii, şansa de a audia un concert) şi mai ales descripţii pline de poezie: un loc pitoresc din Bucegi (Malul Ursului), un câmp traversat de tren, Insula Şerpilor, un cules de vie. Piesa Când un om şi-a dat cuvântul, jucată la Techirghiol de elevi ai Sanatoriului de Copii, e o scenetă cu acţiunea plasată în timpul dominaţiei maure în Spania. Printre creațile argeșeanului nostru menționăm: Menirea etnografiei în România, Cluj, 1924, Povestea unei tinereţi, Bucureşti, 1924, Grădina părăsită, Cluj, 1925, Când un om şi-a dat cuvântul, Sibiu, 1926, Povestea vieţii lui Vasile Alecsandri, Sibiu, 1926, O ştiinţă nouă: etnografia, Cluj, 1927, Pământul românesc şi frumuseţile lui, prefaţă de Emanoil Bucuţa, Bucureşti, 1940, Sfaturi pentru studenţi, prefaţă de Emanoil Bucuţa, Bucureşti, 1942, Cetatea de munţi, Bucureşti, Lecturi geografice, prefaţă de Victor Tufescu, Bucureşti, 1963, Descrieri geografice, ediţie îngrijită de Vintilă Mihăilescu şi Tiberiu Morariu, Bucureşti, 1964, Lecturi geografice (în colaborare cu Simion Mehedinţi), ediţie îngrijită de Călin Dimitriu, prefaţă de Victor Tufescu, Bucureşti, 1973, Scrisori, în G.T. Kirileanu, Corespondenţă, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Handoca, Bucureşti, 1977. M. Ionel