Şapte zile în Israel (2). Pelerin pe Drumul Crucii şi la Zidul Plângerii

de | 4.01.2012 22:30 | Actualitate

Israelul are mărimea a patru judeţe din România, e o ţară cu distanţe foarte scurte, lucru ce constituie un mare avantaj pentru turistul care se deplasează cu maşina. Bunăoară, de la Tel Aviv la Ierusalim faci trei sferturi de oră, iar de acolo mai departe, spre Marea Moartă şi graniţa cu Iordania, încă o jumătate de ceas. Alte repere orare: de la Tel Aviv la Marea Galileii în nord, în proximitatea graniţei cu Siria, faci două ore, spre Haifa, oraş port la Mediterana şi principală poartă către Liban o oră, iar către sud, traversând deşertul Negev spre staţiunea exclusivistă Eilat de la  Marea Roşie, la graniţa cu Egiptul, patru ore.

Cum i-a împăcat Ceauşescu pe arabi şi evrei

De la aeroportul Ben Gurion, principala poartă aeriană a ţării la construcţia căreia au pus umărul şi foarte mulţi muncitori români, am mers către Ierusalim pe Autostrada 1. Ghidul ne-a explicat că autostrada a fost inaugurată în 1978 de către preşedintele Egiptului, Anwar El Sadat şi premierul Israelului, Menachem Begin, în semn de împăcare după Războiul de 6 zile care a învrăjbit cele două naţiuni. Acelaşi ghid, Amir, un pianist evreu născut în Iaşi şi plecat din România în 1980, ne-a suprins nu doar cu erudiţia, ci şi cu obiectivitatea  sa după ce ne-a spus că un rol important în împăcarea celor două naţiuni a avut România, prin faptul că Nicolae Ceauşescu a mediat circa zece ani între Israel şi Egipt. Vă daţi seama că noi, cei nouă ziarişti români din delegaţie, obişnuiţi să auzim numai lucruri rele despre Ceauşescu şi România lui, am avut un moment de uimire. De fapt, am observat ceva foarte important, că pentru evrei nu prea există România comunistă şi România capitalistă, există doar România, singura ţară din Tratatul de la Varşovia care a refuzat ordinul Uniunii Sovietice să rupă relaţiile cu Israelul în 1967, după declanşarea Războiului de Şase Zile.

Intersecţia Gala Galaction din Ierusalim

Pe drumul de la Tel Aviv spre Ierusalim am ascultat muzică evreiască şi am privit pe geamul microbuzului la un relief arid din piatră, nisip şi iarăşi piatră, dar pe care evreii fac eforturi supraomeneşti să-l populeze,  să ridice aşezări pe el şi să-l împădurească. Apropo de împăduriri, în contrast cu ce se întâmplă la noi, Israelul, care avea doar 2000 acri de vegetatie la 1900, a depăşit acum 300 000, devenind singura ţară din lume unde procentul de împăduriri îl depăşeşte pe cel al defrişărilor. Ce-am mai aflat în drumul nostru către Ierusalim, în goana microbuzului condus de Moshe, un şofer evreu la aproape 60 de ani, foarte săritor şi care-şi purta părul într-o codiţă subţire strâns legată la spate? Că populaţia totală a statului Israel e de 7,5 milioane de locuitori, din care  5,5 milioane sunt evrei şi restul de 2 milioane arabi. Am intrat în Ierusalim după amiaza pe la trei, bătea uşor vântul şi stătea să plouă. În primul nostru popas, ghidul ne-a dus pe un platou din vecinătatea universităţii, ce oferea o panoramă superbă a muntelui Scopus şi a întregului Ierusalim. Ne-a servit cu un vin dulce evreiesc, Carmel de al lor, după care ne-a citit un poem din “La Lilieci” al lui Marin Sorescu. Apropo de Universitatea din Ierusalim, în faţa ei, pe respectivul platou se află un zid imens pe care sunt trecute numele tuturor evreilor generoşi din întreaga lume şi care au donat cel puţin 1 milion de dolari în contul acestei instituţii de învăţământ. După fotografii, imagini video şi scurte interviuri cu amfitrioana noastră Lizzi Schwartz, am pornit spre cetatea Ierusalimului. Pe drum am aflat că rata şomajului în Ierusalim e relativ scăzută, undeva sub 6%, că populaţia Capitalei e de 760.000 de locuitori, iar cu zona metropolitană cu tot oraşul se umflă către 1 milion de suflete. În Ierusalim sunt două comunităţi cu o rata demografică foarte mare: arabii, care fac câte 3,4 copii în medie de familie şi evreii ultrareligioşi, cei cu pălării foarte înalte, cu perciuni lungi şi creţi şi care umblă costumaţi în ţinută neagră cu cămaşă albă. Ultimii par oarecum atemporali comparativ cu restul populaţiei evreieşti foarte dinamice şi conectate la tot ce e modern, nu aprind de Sabat nici măcar aragazul şi trăiesc în comunităţi mozaice compacte şi foarte tradiţionaliste. Impresia mea e că politica demografică a statului evreu e să sprijine şi să subvenţioneze comunităţile de evrei ultrareligioşi tocmai pentru rata lor de natalitate foarte mare, ca o contrapondere la tendinţa de expansiune a populaţiei arabe. Am văzut apoi, pe străzile Ierusalimului, primul tramvai electric, de fabricaţie franceză, dat în folosinţă relativ recent şi care reprezintă un mare motiv de mândrie pentru acest oraş ce respiră prin porii a trei civilizaţii cu religii diferite: creştină, mozaică şi musulmană. Tradiţia impune ca toate construcţiile din oraş, fie că sunt biserici, case de locuit sau sedii de bănci, să fie ridicate cu piatră ierusalimiteană, iar acest lucru a devenit obligatoriu încă din secolul trecut, de când Palestina se afla sub administraţie britanică. Am aflat cu plăcută surprindere că există o intersecţie în Ierusalimul de Vest care poartă numele lui Gala Galaction, iar explicaţia trebuie căutată în respectul evreilor pentru un preot ortodox, primul care a tradus Biblia în limba română.

Pe Drumul Crucii şi la Zidul Plângerii

Am intrat în Cetatea Ierusalimului spre ora patru şi ceva, taman când se însera, pe poarta dinspre cartierul musulman. Trebuie ştiut că, deşi avem acelaşi fus orar cu Israelul, la ei se lasă noaptea cam cu o oră mai devreme decât la noi. Emoţia mea, cînd am pornit să refacem  Drumul Crucii, s-a mai estompat când am observat că cetatea veche a Ierusalimului e, de fapt, un bazar cosmopolit, cu tarabe de fructe sau suveniruri la tot pasul, cu măcelării, frizerii şi internet cafe-uri ticsite de adolescenţi arabi. Turismul religios şi comerţul sunt la ofertă pe Via Dolorosa, ca să mă exprim în termeni de marketing, şi într-un fel e firesc să fie aşa pentru că nu există sacralitate în stare pură. Sacralitatea trebuie să rezide în fiecare dintre noi şi ea ţine deopotrivă de autosugestie şi de resursele de spiritualitate pe care le are fiecare individ. Pe o ploaie mocănescă, lucru neobişnuit în Ierusalim, am refăcut cele şapte opriri ale lui Iisus Cristos pe Drumul Crucii, în calea lui spre Înviere. Toate ţările creştine importante sunt prezente pe Via Dolorosa, armenii au biserica lor, grecii şi ruşii la fel, ca să nu mai vorbesc de faptul că nemţii au cumpărat un întreg domeniu imobiliar în secolul nouăsprezece, pe care au construit mai apoi o impunătoare catedrală. M-a durut într-un fel că România nu e prezentă cu absolut nimic pe Via Dolorosa, nici măcar cu o plăcuţă memorială. Am intrat în Mormântul Sfânt undeva spre şapte seara. Înăuntru e strâmt, motiv pentru care se intră în grup de maxim patru persoane. Liniştea dinăuntru e chinuitoare, iar lumânarea care pâlpâie deasupra mormântului induce o stare de sfinţenie imposibil de explicat în cuvinte. Eşti tu, singur cu tine şi cu Dumnezeu. Sute de milioane de creştini visează să ajungă măcar o dată în viaţă la Ierusalim, la Mormântul Sfânt, iar pe 8 decembrie 2011 eu am fost unul dintre cei fericiţi. Când am ieşit din Biserica Sfântului Mormânt, nu vă spun ce senzaţie de perplexitate oarecum magică am avut când am auzit  vocea muezinului de la moscheea din apropiere, chemându-i pe musulmani la rugăciune. Peste nici zece minute, mă rugam şi puneam un bileţel la Zidul Plângerii, cel mai Sfânt loc pentru evrei, şi aşa am realizat că mă aflu la Ierusalim, oraşul sfânt şi unic, unde, pe  un spaţiu relativ scurt, de nici un km, îşi dispută supremaţia trei dintre cele mai importante religii ale planetei: creştină, mozaică şi musulmană. Trebuie spus că imediat lângă Zidul Plângerii arheologii au descoperit din greşeală, în 2007, pe când efectuau săpături de-a lungul străzii principale a oraşului vechi, o reţea de galerii subterane. Vechi de 2000 de ani, tunelurile dezvăluie cum era oraşul evreiesc în Antichitate şi ele au devenit repede o atracţie pentru turiştii din întreaga lume. Numai în 2011 peste un milion de turişti din întreaga lume au vizitat oraşul subteran din Ierusalim, obiectiv superpăzit de militarii israelieni şi al cărui tur complet costă 89 de dolari.  Cum era invitată de către Ministerul Turismului, deci de guvernul israelian, delegaţia noastră a avut inclus în program turul acestui oraş subteran care a devenit în timp record noua atracţie turistică a Ierusalimului. Seara, am fost cazaţi la hotelul de 5 stele David Citadelle şi am servit masa la un restaurant exclusivist – Zuni – din centrul Ierusalimului, unde am mâncat scoici şi friptură de miel la grătar.
Gabriel Grigore Foto: Ioana Ştefan

Distribuie!

Articol scris de Jurnalul de Arges

Abonează-te la newsletter!

Trimitem un newsletter pe zi, dimineața, cu știrile din ziua anterioară.

* indicates required

0 Comentarii