Născut pe 16 aprilie 1929, la Rucăr, Iosif Ţapu a fost unul dintre locuitorii Argeşului de nord care au sprijinit în mod direct partizanii anticomunişti în anii `50. De meserie crescător de vite, Iosif Ţapu a trebuit să ţină în spate întreaga familie după ce tatăl dumnealui a fost reţinut şi condamnat de Securitate pentru că a ascuns un partizan. Cu bună ştiinţă, deşi avea doar 21 de ani şi realiza gravitatea faptelor, rucăreanul nostru nu a încetat să ajute partizanii, iar dovadă stă chiar mărturia dumnealui. La 82 de ani, Iosif Ţapu nu regretă absolut deloc cele întâmplate chiar dacă a avut mult de suferit de pe urma acestor lucruri şi are în memorie toate detaliile faptelor sale. În cele ce urmează vom reda întreaga poveste a lui Iosif Ţapu, poveste din care reiese de fapt preţul plătit de argeşean ca să aducă libertatea în România.

Găzduirea unui partizan: 8 ani de temniţă şi confiscarea averii

Toată averea familiei Ţapu a fost confiscată pentru că 4 ani şi şapte luni un partizan a fost ascuns de membrii acestei familii, iar Iosif Ţapu a scăpat ca prin urechile acului de represaliile Securităţii. Tatăl dumnealui însă a făcut 8 ani de zile închisoare după ce organele de securitate au depistat faptul că acesta a găzduit un luptător împotriva regimului comunist. „Îmi amintesc că în primăvara anului 1951 am mers la punctul Tamaş ca să dau de mâncare la animale şi la un moment dat văd câinii că pleacă de la odaie spre un grajd. Când mă uit mai bine văd o persoană venind înspre odaie. Mi-a dat bună seara şi mi-a spus dacă îl primesc şi pe el în seara aceea acolo, iar eu i-am spus fără nicio şovăială că da. Nu am discutat foarte multe cu acea persoană, însă am mâncat împreună, iar apoi dânsul s-a aşezat într-un pat să se culce, iar eu în alt pat. Nu ştiu la ce oră m-am pomenit din somn şi pe dânsul l-am văzut în genunchi la marginea patului. Pe mine nu m-a mai luat somnul până la ziuă, după ce el s-a ridicat, s-a aşezat în pat şi s-a culcat iară. Sculat pe la ora 4, în timp ce cânta rândunica, s-a îmbrăcat, s-a dus la dulap, a luat o bucată de caş şi o bucată de mămăligă şi a plecat fără să spună nimic. Seara următoare a făcut la fel şi cum eu eram total bulversat, cu prima ocazie când l-am văzut pe tata l-am întrebat ce este cu această persoană. Răspunsul tatălui meu a fost unul destul de surprinzător pentru mine. Mi-a spus să-mi văd de treabă că nu e nimica. De fapt tata vroia să mă acopere pe mine şi de aceea nu mi-a spus că eu de fapt ajutam un partizan să se ascundă de Securitate. Au trecut trei săptămâni şi abia apoi mi-am dat seama că acesta era un partizan”.

„Victor Lupşea s-a stabilit la noi, ascunzându-l sub podina grajdului de vite!”

„Îl chema Victor Lupşea, mai spune bătrânul rucărean, şi era din Covasna. Era în etate de 31 de ani. El a ajuns la noi prin nea Niţă Luca cioban după Lunca Rucărului, care ulterior a fost condamnat la 7 ani de puşcărie făcând mai puţini ani în urmă recursului. Victor Lupşea s-a stabilit la noi ascunzându-l sub podina grajdului de vite. Având deasupra lui vacile şi viţeii care urinau peste el şi asta pentru că nu avea nicio altă posibilitate. Doi ani de zile a venit Securitatea, iar eu pentru că discutasem cu el despre acest pericol, îl avertizam. De fapt semnalul îl dădeau câinii! Eu ştiam când e cineva prin preajmă şi îi spuneam. La un moment dat, am văzut primul soldat de securitate la spatele grajdului. Am intrat în grajd şi l-am anunţat, iar el imediat s-a şi aruncat în groapa grajdului la coteţul de vite. Eu am intrat în grajd, am luat o lopată şi deja râneam. În tot acest timp 30 de securişti au intrat în grajd aşezându-se în cerc, între ei, unul era cu lanterna şi altul cu un câine lup, dar nu au găsit nimic. Probabil că nici câinele nu l-a depistat pe partizan datorită mirosului neplăcut de la animale şi mai ales de groapa unde se băgase acest Victor Lupşea”.

„Nu şi-a dat seama că eu făceam bulz pentru şase persoane, nu pentru cinci”

„Pe lângă asta, îşi continuă istorisirea Iosif Ţapu, o altă problemă pentru mine era că acest partizan avea şi o armă, un pistol, pe care îl băgase într-o căciulă şi pe care eu l-am ascuns la un moment dat în podul odăii. Dar, după ce au plecat cei 30 de securişti, ştiind că am trecut cu bine peste o mare primejdie, i-am spus lui nea Victor să plece să nu avem necazuri. Iar, el mi-a spus, că, ce, trăiesc pe masa mea? În această situaţie m-am enervat pentru că făcea referire la faptul că tatăl meu îl întreţinea. A venit tatăl meu la stână şi i-am spus că trebuie să facem în vreun fel cu acest partizan. Asta se întâmpla în 1953, dar el a mai stat încă doi ani şi şapte luni până în 1956. Cred că nu pleca nici atunci, dar a venit tatăl meu cu un ziar în care scria că toţi partizanii din alte ţări pot veni acasă pentru că sunt liberi. A mai durat ceva şi el a gândit că vine şi pentru el decret şi a plecat într-o noapte pe nepusă masă. Dar, ulterior am aflat că de fapt tatăl meu la dus la Berila şi apoi de aici către Dâmbovicioara. Aici am înţeles că a mers la miliţie, dar nu a găsit pe nimeni, motiv pentru care  a plecat spre Podul Dâmboviţei. La ieşire din cheile Dâmbovicioarei a întâlnit o maşină şi s-a urcat în cursa pentru Câmpulung. Până la urmă a fost prins, dar nu se ştie şi unde. După toată povestea asta, a venit Securitatea la odaie şi a întrebat unde a stat bărbosu. Groapa au găsit-o ei, dar până la urmă am confirmat şi eu că acolo a stat. Fraţii mei nu au ştiu nimic, eu şi tata fiind singurii care am ştiut. Pe 11 decembrie în acelaşi an a fost ridicat şi tata şi după două săptămâni au găsit şi pistolul. La sfârşitul lui decembrie tatăl meu a fost condamnat la 8 ani de temniţă, iar Victor Lupşea la 25, dar nu ştiu pe unde. Tatăl meu a făcut 8 ani de temniţă grea la Aiud. Îmi mai amintesc că în 1957 cei de la Securitate au venit la noi cu declaraţii false spunând că tata şi cu Victor Lupşea au declarat că se mai găseşte la noi acasă 800 de cartuşe, în locul în care dormeau caii în grajd. Au făcut un control care a durat de la 8 dimineaţa până la 3 după amiaza, dar nu au găsit nimic. Un miliţian mi-a spus să spunem ceva, orice, dacă vrem să scăpăm şi apoi ne-a obligat să le facem ceva de mâncare. A trecut, a mai spus oftând bătrânul, dar a urmat o prezenţă constantă a Securităţii printre noi. De fapt, era un căpitan de securitate care îşi făcea veacul printre ciobani… A mai fost un moment de care îmi aduc aminte şi care, cred eu, e important. La stână a venit şi a stat un securist pe motiv că vrea să afle cum se face brânza, dar nu şi-a dat seama că eu făceam bulz pentru şase persoane, nu pentru cinci, inclusiv cu el. De fapt eu făceam încă unul pentru partizan. Cel pentru partizan îl puneam într-o găleată pe care o acopeream cu câte ceva şi pe care o duceam la grajd… Toate astea vi le spun tocmai să vedeţi preţul pe care eu şi familia mea le-am plătit ca această ţară să-şi câştige libertatea, dar în zadar…”. Iată aşadar, mărturii ale unor oameni care au trecut prin calvarul comunist, oameni care au riscat totul pentru ca o idee să fie întipărită în minţile argeşenilor şi implicit ale românilor! Marius Ionel