Remember 1996. Moartea alpinistului Gabi Stana pe vârful Nanga Parbat

de | 19.09.2013 12:04 | Actualitate

Puțină lume știe că expediţia reuşită din luna iulie a acestui an, atunci când pentru prima dată o echipă formată integral din alpinişti români a reuşit să cucerească al nouălea vârf al lumii – Nanga Parbat, de 8126 metri – a fost precedată de o încercare nereuşită, soldată   tragic, în 1996. Dacă, în actuala expediţie, alpinismul argeşean a avut doi reprezentanţi, este vorba de Marius Gane şi Teo Vlad, acelaşi lucru s-a întâmplat şi atunci, în 1996, când Argeşul a fost reprezentat în expediţie tot prin doi membri, este vorba de acelaşi Marius Gane şi de câmpulungeanul Gabi Stana. Pentru acesta din urmă expediţia Nanga Parbat 1996 a fost și ultima. Singurul alpinist comun al celor două expediţii, şi anume Marius Gane, a stat de vorbă cu noi şi ne-a povestit care au fost diferenţele dintre cele două tentative, diferenţe ce au dus în cele din urmă la două rezultate diametral opuse.

Toţi membrii expediţiei se aflau pentru prima oară în faţa unui optmiar

Cei cinci alpinişti români care s-au încumetat să abordeze, în 1996, vârful Nanga Parbat din Himalaya au fost Marius Gane, Gabi Stana, Mihai Cioroianu, Bogdan Pintilie şi Răzvan Petcu, liderul echipei. Expediţia, care a durat în jur de două luni, s-a desfăşurat atunci puţin prea devreme, în perioada mai – iunie, când era foarte multă zăpadă, însă lucrurile au depins de sponsorul care a asigurat transportul, compania Romavia. Astfel de expediţii erau dificil de organizat la vremea respectivă, când informaţiile erau mai puţine şi mai greu de aflat. Inclusiv formalităţile dintre alpinişti şi autorităţile de la Islamabad, capitala Pakistanului, s-au mai schimbat între timp. „Acum e obligatoriu să derulezi o expediţie printr-o agenţie de expediţii locală. Relaţia cu ei se desfăşoară prin internet, e-mail, bancă, relativ simplu. Atunci nu era obligatoriu să lucrezi cu o agenţie. Din dorinţa de a reduce costurile, am organizat singuri expediţia, fără ajutor de la localnici. Ceea ce a presupus o birocraţie mult mai mare, am plătit taxa de vârf, am căutat singuri cazare în Islamabad, am echipat ofiţerul de legătură şi bucătarul, pentru că legea pakistaneză ne obliga, am găsit porteri cărora le-am plătit şi asigurări, am cumpărat mâncare, gaz şi tot ce a fost necesar”, povesteşte Marius Gane. O altă diferenţă majoră între expediţia din acest an şi cea din 1996 constă în faptul că acum escalada s-a făcut pe faţada Rupal, iar cu şaptesprezece ani în urmă, pe faţada Diamir în stil expediţionar.

Condiţiile meteo şi echipamentul rudimentar au îngreunat desfăşurarea expediţiei

Ajunşi cam devreme pe munte, la sfârşitul primăverii, pe lângă faptul că era foarte multă zăpadă, cei cinci români formau singura expediţie de pe versant. Astfel, ei trebuiau să facă toată munca, să găsească traseul, să sape urme, să caute şi să schimbe corzile fixe vechi, să amenajeze tabere. Condiţiile meteo au fost şi ele variate, perioadele de vreme foarte bună alternând cu ninsori abundente, vânt şi furtuni. Echipamentul era destul de rudimentar chiar şi pentru vremea aceea. Din cauza bugetului redus, alpiniştii noştri aveau corturi grele, uzate moral şi primusuri ruseşti pe benzină pentru gătitul hranei. Oricum, erau motivaţi şi antrenaţi, astfel că au trecut peste toate aceste lucruri. Referitor la altitudinea până la care au reuşit să urce, Marius recunoaşte că aceasta nu se poate şti cu exactitate, dar ea poate fi apreciată undeva la 7900-8000 de metri, ţinând cont de ultimul asalt al expediţiei.

Marius Gane: ”Undeva între 5000-6000 de metri au fost loviți de o avalanșă”

După tentativa de vârf, Marius, Gabi, Bogdan şi Mihai au rămas pentru câteva zile în ultima tabără, cea de la 7400 m, în speranţa unei ameliorări a condiţiilor meteo. Când şi-au dat însă seama că stratul de zăpadă proaspătă e mult prea mare pentru a încerca din nou să urce pe vârf, au coborât în tabăra inferioara la 6800 m. Acolo era deja Răzvan Petcu, care l-a convins pe Gabi Stana să mai aştepte acolo, întrucât poate se îmbunătăţeşte vremea. Ceilalţi au coborât mai departe. Cum vremea a continuat să fie nefavorabilă, Răzvan şi Gabi s-au hotărât şi ei, în nici două zile, să coboare. Numai că între timp mai ninsese şi undeva între 5000 – 6000 de metri au fost loviţi de o avalanşă, trupurile lor rămânând pe vecie sub tonele de zăpadă. Era ziua de 20 iunie 1996. Despre alpinistul muscelean, Marius îşi aduce aminte cu nostalgie: „Gabi era un tip foarte ambiţios şi tenace, foarte  bun căţărător şi foarte puternic. Probabil a cărat cel mai mult şi a bătut mai mult urme decât ceilalţi, era un foarte bun om de echipă. A fost unul din vârfurile generaţiei lui. Dacă trăia, probabil era unul din cei mai buni himalayști ai României. Acum am urcat pe un alt traseu, pe Rupal şi doar ultimii 500 de metri sunt comuni cu traseul de pe Diamir, astfel că nu am avut ocazia să trec chiar pe lângă locul unde s-a întâmplat accidentul”, a precizat Marius Gane.

Ion Sănduloiu: ”Tătăl său a pus o placă comemorativă pe versantul Diamir”

Chiar dacă nu au fost colegi, întrucât Gabi era student la Bucureşti în acea perioadă şi nu lucra în cadrul salvamontului argeşean, directorul de la Salvamont Piteşti, Ion Sănduloiu, a avut ocazia să-l cunoască în diverse expediţii montane. „Era tânăr, avea în jur de 26 de ani şi nu era căsătorit. La vreo doi ani după nefericitul eveniment, tatăl său a mers acolo şi a pus o placă comemorativă în Tabăra de Bază de pe versantul Diamir”, ne-a declarat şi Ion Sănduloiu.
Ionuţ BURCEA

Distribuie!

Articol scris de Jurnalul de Arges

Abonează-te la newsletter!

Trimitem un newsletter pe zi, dimineața, cu știrile din ziua anterioară.

* indicates required

0 Comentarii