Deşi la Revoluţia din 1989 nu aveam decât 16 ani, îmi aduc aminte, destul de bine că, în regimul comunist, relaţiile cu străinătatea erau un subiect interzis. Cu toate acestea, „tovarăşilor” le plăcea să fumeze câte o ţigară Kent („originală, cu castelul pe ea”), desigur, între două şedinţe de partid în care dezbăteau şi aclamau „valorile comunismului”. Şi, unii dintre ei (mai îndrăzneţi!), chiar aveau câte o bărcuţă pneumatică, „made in R.F.G.”, ascunsă în boxa de la bloc, pentru a fi ferită de privirile agere ale secretarului de partid.
A venit Revoluţia, partidul unic a dispărut şi a apărut în peisajul politic un anume domn Ion Raţiu, pe care l-am ascultat cu atenţie, nu de puţine ori (deşi, în perioada respectivă, eram încă la liceu). Mi se părea că aduce un suflu nou, nişte mentalităţi moderne, de tip capitalist, de care „societatea socialistă multilateral dezvoltată” chiar avea nevoie în perioada respectivă. În scurt timp, aveam însă să aflu „crudul adevăr”: „nu mâncase salam cu soia” (probabil, asta era alimentaţia „tovarăşilor din P.C.R.”, deşi, sincer, mă cam îndoiesc) iar, ca să pună capac la toate, mai vroia şi „să vândă ţara străinilor”. Deci, vechile clişee legate de străinătate erau încă de actualitate, deşi trecusem printr-o Revoluţie, nu tocmai de catifea.
Cu timpul, globalizarea economică şi fenomenul de internaţionalizare a pieţelor au devenit cuvintele de ordine în lumea afacerilor, iar teoria lui David Korten a capătat din ce în ce mai multă consistenţă. Uşor, uşor, mai de voie, mai de nevoie, mai direct sau mai discret, economia românească a trebuit să se integreze în noua ordine economică mondială. Am intrat şi în NATO, şi în UE (nota bene!), deci în spaţiul comunitar, atât ca piaţă de producţie, cât şi de desfacere – cât de pregătiţi am intrat în această „horă competiţională”, e deja un alt subiect de discuţie.
Chiar şi aşa, pericolul perfid al „străinătăţii” nu dispăruse. Însă, în noile condiţii, „vechea partitură” nu mai era de actualitate, aşa că a fost „reinterpretată”. Cum? Simplu, la nivel fiscal. Au apărut astfel unele voci din mediul public care înfierează, cu mânie proletară, transferul bazelor impozabile din România către alte jurisdicţii fiscale mai puţin restrictive.
Dincolo de retorica evident populistă, am încercat să văd care sunt abaterile de la normele legale, în cazul transferului transfrontalier al profiturilor şi/sau veniturilor. Atâta timp cât există un Ghid O.E.C.D. în domeniul preţurilor de transfer – prin care se menţionează foarte clar modul de stabilire a valorii de piaţă după „principiul lungimii de braţ” – iar prevederile acestuia au fost asimilate la nivel de practică în spaţiul comunitar şi transpuse inclusiv la nivelul legislaţiei fiscale interne (fie în Codul fiscal sau de procedură fiscală, fie în Ordinul nr. 222/2008), chiar nu văd care e problema. Cu un singur amendament: preţul tranzacţiilor dintre persoane afiliate să fie argumentat ca fiind cel de piaţă, raportat la conţinutul şi modul de întocmire şi structurare a dosarului preţurilor de transfer. Desigur, dacă ne raportăm şi la nişte speţe (mai „neconvenţionale”) din jurisprudenţa comunitară, lucrurile devin şi mai „incitante” – asta fără a mai pune la socoteală faptul că Liniile Directoare O.E.C.D. în domeniul preţurilor de transfer au fost revizuite în iulie 2010, fiind introduse noi prevederi (foarte „interesante”) legate de regimul fiscal pe care îl implică restructurarea unei afaceri. În plus, aspectele privind rezidenţa fiscală (sau, mai exact, posibilitatea şi consecinţele schimbării acesteia) au rezervate spaţii destul de ample în legislaţia fiscală autohtonă, nu implică nici un fel de „magie neagră”, ci doar respectarea unor condiţii şi etape procedurale, precum şi a prevederilor din Convenţiile de evitare a dublei impuneri, la care România este parte.
Cred că trebuie să înţelegem că investitorii (mai ales cei nerezidenţi) nu vor veni aici că suntem noi cei mai viteji şi mai deştepţi dintre traci, aşa cum am învăţat la istorie. Nu, vor veni după oportunităţi de fructificare a capitalurilor de care dispun, în urma unei analize comparative – din perspectiva randamentului economic – în raport cu celelalte pieţe emergente. Să nu uităm premisele şi cauzele care au stat la baza dezvoltării „modelului irlandez”, de la sfârşitul anilor 80…
Poate e adevărat şi faptul că investitorii vor căuta să transfere o parte din profit, mai mare sau mai mică, legal sau mai puţin legal; dacă încalcă legea, trebuie sancţionaţi, dar dacă nu o fac (ci, dimpotrivă, o respectă, aşa cum e ea…) atunci nu cred că trebuie supuşi la „judecata poporului” (fie ea şi numai morală!). La urma urmei, impozitele pe clădiri, pe salarii (cu toate contribuţiile obligatorii aferente), taxa pe valoarea adăugată vor rămâne aici, iar puţin din mult e mai bine decât tot din nimic.
Şi, apropo, dacă tot vorbim de atragerea investiţiilor – fie ele directe sau de portofoliu – poate renunţăm şi noi la tendinţa de a mai prognoza venituri bugetare generoase, rezultate din impozitarea câştigurilor de capital…şi, atunci, poate vom înţelege şi diferenţa dintre bursa de la Bucureşti şi cea de la Varşovia, că tot aducem în discuţie „miracolul polonez”. Şi, tot atunci, poate vom înţelege şi de ce ţări respectate şi cu tradiţie din Europa (ca, de exemplu, Germania, Austria sau Olanda) şi-au relaxat, în ultimii ani, regimul fiscal de impozitare al dividendelor, fapt care, de altfel, a şi condus la încheierea unor noi Convenţii de evitare a dublei impuneri, încheiate între România şi ţările în cauză în anii 2000.
Dragoş Pătroi
0 Comentarii