# Convorbiri neconvenţionale.

# Ce te mâna? Ce te îndemna? Foamea de spaţiu, de cunoaştere, de descoperire, de clarificare, de altceva, te-a urmat întotdeauna. Anii romantici pe unde ţi-au trecut? Spre ce stele ai pornit?
– Primii paşi, în patul în care am venit pe lume, între patru pereţi, în odaia în care m-am născut. Prispa casei. Curtea. Ropotul ploii, cernerea fulgilor de zăpadă, tunetele, fulgerele, laptele din sânul mamei, zborul lăstunilor, mugetul vitelor, zumzetul albinelor, înfloritul florilor, glasurile părinţilor… Vreau să ştiu, aceasta a fost ideea ce mi s-a fixat ca un cui în minte. Peste gard se revărsau orizonturile. Din uliţă începeam să cunosc lumea. Drumul, casele, vecinii, pădurea, poienele, pârâurile; literele, semnele aritmetice, cifrele, abecedarul, scrisul, istoria, geografia, poveştile, tot atâtea cărări spre îndepărtări.
# Câteva cuvinte despre acest cuib în care ai deschis ochii pe lume? Părinţii, fraţii, satul, copilăria?
– Un sat aşezat printre dealuri, Cicăneşti, şi, cum zicea îndrăgitul poet Dumitru M. Ion, „la noi soarele se trezeşte de dimineaţă şi-şi cloceşte ouăle”. Copilăria mea a fost necăjită. Tatăl meu era căruţaş şi tăietor de lemne în pădure, mama, femeie de serviciu la şcoală… Comuna mea rămăsese în urmă cu modernizarea, dar astăzi este de nerecunoscut. Drumuri asfaltate, aducţiune de apă, canalizare, case noi şi vile, confort urban.
# Mai există pentru tine un sat al copilăriei?
– Eu pier, el rămâne! Pe vechea vatră temeinicită de-a lungul veacurilor. Şi nu doar în amintiri! La Cicăneşti mi-am făcut casă. Mi-am plantat o mică livadă. Culeg toamna mere şi prune. La mine în grădină, prunii primăvara fată miei albi şi aceştia mai apoi se albăstresc şi curg în pahare… Satul meu are aducţiune de apă, este canalizat, electrificat, asfaltat, are confort urban. Înconjurat de livezi, de pajişti, de păduri. Case noi, vile, automobile… N-a mai rămas aproape nimic din vechea aşezare pierdută printre dealuri, uitată, parcă, şi de oameni şi de Dumnezeu într-un timp înţepenit.
# Dar locuitorii? Mai sunt ei cei de altădată?
– Da şi nu! În timpul copilăriei mele satul se golea în fiecare dimineaţă de bărbaţi şi femei care lucrau în industria din Curtea de Argeş, pe şantiere, la Combinatul de Prelucrarea Lemnului, la Întreprinderea de Aparate Electrice, la cea de porţelan şi altele. Azi, satul se depopulează de ani de zile de locuitorii care lucrează în străinătate. Pe aici nu mai întâlneşti decât două generaţii în extreme, bătrânii şi copiii pe care-i cresc.
# Cicăneştii academicianului Gheorghe Păun, matematician, informatician, cunoscut în toate Universităţile mari ale lumii, poet, romancier, eseist, cronicar, editor, memorialist, ba chiar pamfletar…
– Elita noastră cu care ne mândrim. Rodit de acest pământ. Ţâşnit din ţărănime ca să ajungă acolo unde n-a mai ajuns nimeni înaintea lui, în imensitatea universului. Că se află printre „nemuritorii” Academiei, aceasta nu este decât o recunoaştere. Ultimul academician pornit din lumea satelor. Dar să ştiţi că aici la noi în sat există o bogată zestre genetică. Iată, ca să nu merg mai departe, mă opresc la familia mea. Mama nu a luat decât nota zece în tot timpul şcolii. Sora mea, şefă de promoţie la Chimie. Fiul meu se realizează bine în Canada. Toţi nepoţii părinţilor mei sunt performanţi… Dar câţi copii de ţărani nu rămân neştiuţi pentru că nu au posibilitatea să meargă mai departe. Cu un sistem de educaţie şi învăţământ mai inteligent, ţara ar avea de câştigat.