# Binele obştesc. Bun obştesc. Avut obştesc. Climat obştesc. Simţ obştesc… Vorbe în vânt? Ea, obştea, mai există? Obştea ţărănească? Singura care a supravieţuit de-a lungul secolelor?
– Obştea sătească – născută la graniţa dintre antichitate şi evul mediu a reprezentat un element de statornicie a românismului prin vreme. Obştea sătească a avut un rol însemnat în procesul de etnogeneză şi geneză statală a poporului român. Ea a constituit unica formă de organizare a muncii şi producţiei a poporului român între retragerea aureliană şi formarea primelor voievodate. În contextul marii migraţii a barbarilor, care a durat sute de ani, obştea sătească a reprezentat forma de rezistenţă a poporului român în faţa unor posibile asimilări. Majoritatea populaţiilor care au intrat în contact direct cu obştile săteşti, au fost asimilate de acestea. Şi nu în ultimul rând, obştea sătească a constituit garantul existenţei şi perpetuării specificului românesc pe durata mai multor veacuri, fiind mediul perfect în cadrul căruia a fost posibilă afirmarea adevăratelor valori ale neamului românesc.
Prin urmare, bun obștesc, avut obștesc, climat obștesc, simț obștesc erau coordonatele valorice ale vieții de obște, în fapt a vieții satului.
La români instituția obștii nu are denumire generală, ca la vechii germani (Mark) sau la ruşi (BepB), deoarece e vorba de o obşte sătească, ceea ce înseamnă că satul se identifica cu obştea. Cu alte cuvinte, în limba veche românească sat înseamnă nu noţiunea geografică, toponimică, ci cea demografică, totalitatea locuitorilor. Numeroase sunt actele date de săteni în care ei se exprima: „Noi, tot satul cutare”. Termenul de obşte este mai rar folosit în acte, și se întrebuinţează atunci când începe dezagregarea obştii, spre a arăta deosebirea între stăpânirea în comun și cea individuală.
În prezent, în condiţiile evoluţiei societăţii contemporane, pervertită moral şi condusă de un din ce în ce mai acut simţ al proprietăţii individuale, de un individualism distructiv, de o lipsă de solidaritate faţă de semeni, studierea modului de organizare, de lucru, de convieţuire şi de mentalitate a oamenilor în cadrul obştilor săteşti reprezintă unul din multitudinea elementelor moralizatoare pe care ni-l oferă istoria. Obştea sătească reprezintă un excelent exemplu de solidaritate socială, de perpetuare a tradiţiilor locale şi a particularităţilor naţionale, valori inestimabile pe care, în contextul actual al europenismului/globalizării, trebuie să le promovăm, în sensul de elemente ale identității naționale.
# Ce a șubrezit obștea sătească?
– Cu timpul obştea sătească şi-a pierdut din importanţă şi valoare. Condiţiile externe vitrege, ulterioara suzeranitate otomană, au şubrezit aspectul obştii săteşti. Lovitura de graţie i-a fost dată în secolul XIX, când în spaţiul românesc, formele fără fond îşi fac loc cu coatele în cadrul societăţii româneşti. Obştile săteşti practic au fost desfiinţate prin intermediul reformelor administrative, juridice, agrare şi ale învăţământului. Iar, după 1989 așa-zisa refacere a obștilor este în realitate un fals, fiindcă obștea de azi nu diferă cu nimic de o societate comercială. În urma reformelor din 1864 și 1921 s-au împroprietărit ţărani, nu s-au protejat obştile, ba, dimpotrivă, împărţirea în loturi mici a pământului a contribuit la erodarea devălmăşiei, fapt ce a permis pătrunderea în agricultură a ideilor cooperatiste, model sovietic şi desfiinţarea, prin abuz a principalelor instituţii ce au dus prin vreme românismul – obştile săteşti.
Legile agrare nu au creat ţărani liberi. Această situaţie, de la început rea, a fost înrăutăţită încă prin dispoziţiile legii. Loturile de împroprietărire erau inalienabile, dar divizibile. Rezultatul a fost că proprietatea ţărănească, care avea la înfiinţarea ei o mijlocie de 4,6 ha, avea la recensământul din 1896 o mijlocie de 3,4 ha, iar la 1905 numai 3,2 ha – constata Garoflid în 1938.
După cel de-al Doilea Război Mondial, satul românesc a cunoscut o serie de transformări profunde, cu implicaţii adânci în modul de viaţă al ţăranului român.