Armenii. Etnie simpatizată și nesuspectată. Și motivată. Ei nu au venit călări cu sabia trasă să ne supună. Erau aici încă de pe vremea lui Alexandru cel Bun. În țară am trăit în armonie, peste hotare nu ne-au compromis. Nu stau cu mâna întinsă nici pe aici, nici pe acolo, muncesc, nu hoțesc, mâini îndemânatice și minți luminate, mereu cu demnitatea în față.
Stau de vorbă cu publicistul și scriitorul Vartan Arachelian în pridvorul bisericii armene din Pitești înainte de sosirea preoților. Ne cunoaștem de pe vremea când scriam amândoi despre combinatul petrochimic. Tineri și noi, tânăr și el. Azi, Arpechimul se află în agonie, noi ne trăim amintirile. Și din când în când, mai dăm cu creionul pe hârtie. Ultima lui carte este masivă și cu un rol important în istoria poporului său. Venise din America, a trecut pe la Erevan și a rămas impresionat de cuvintele înscrise cu litere uriașe în aeroport: Bine ați venit acasă! Și nu poate să nu se întrebe: dar unde e casa noastră? Și rămâne dus pe gânduri. Și după un timp îi trece o înseninare pe față. Poate a descoperit înțelegerea că dacă armenii sunt răspândiți prin toată lumea, lumea toată e și casa lor. Sau că fiecare armean își are casa în suflet.
Casa obștească a armenilor din Pitești este biserica. Care azi își serbează hramul Sfântul Ioan Botezătorul. Iată-i că au început să se adune. Dar nu ca la un zid al plângerii, ci într-un lăcaș al bucuriei, al regenerării și al datoriei de a nu te lăsa doborât.
Armenii… Bărbatul acesta semeț ca o statuie, spre doi metri și o sută de kilograme, vestit avocat de București, stabilit în orașul de pe Argeș, fiul unei vestite pianiste. Excelent povestitor, cu sute și sute de schițe, de nuvele, de snoave și amintiri, nu face efortul să le aștearnă pe hârtie sau să le culeagă la calculator și să le dea drumul în haosul internetului. Și o armeancă blondă. Blondă și frumoasă. Mirare și nedumerire. Dar doamna cu chip clasic de armeancă, Araxy, jurista teatrului din Pitești, pe care toată lumea o ia drept actriță, ne povestește că la început toate armencele au fost blonde, dar tot plângând de-a lungul vremurilor, s-au înnegrit de durere și supărare.
Ultimul spectacol al iataganelor otomane a fost unul dintre cele mai sângeroase cunoscute în istorie… Și ca să nu-și vadă băiatul de cinci ani sfârtecat de săbii sub ochii lor, părinții l-au aruncat într-o prăpastie. Unde a avut norocul de a fi agățat într-o rădăcină de arbore. Când a crescut mare, supraviețuitorul a trecut prin Bulgaria și s-a oprit în România. A fost tatăl vestitului profesor de matematică, azi octogenar, domnul Maximilian.
Iată-i și pe slujitorii domnului P.S. Agopian, episcopul armenilor din România și părintele Bogdan, de la o biserică armeană din București, care este și un talentat poet, după cum susține scriitorul Florin Silișteanu.
Se slujește în limba armenilor. Nu știu câți dintre cei prezenți înțeleg vorbele, pildele, tainele. Tot mai puțini armeni vorbesc armenește. Și încă și mai puțini știu să scrie și să citească. Azi la modă este engleza. Și pentru copiii români, și pentru copiii armeni, și pentru copiii de oriunde. În viitorul nu prea îndepărtat nu se va mai pomeni de diasporă, ci de globalizare. Iar armenii au de mult această vocație. Biserica este rece și în reparație. Un monument istoric pornise pe ruinare. Stă cu lunile părăsită, cu ușile încuiate. Nu are preot. Numai din când în când, de obicei la marile sărbători, vine un preot din București.
Semne bune. Episcopul armenilor din România le face cunoscut celor din Pitești că în curând vor avea preotul lor, venit chiar din Armenia. Și un fir de speranță: s-ar putea ca să ia ființă, pe lângă biserică, și un cerc de învățare a limbii materne, măcar scris și citit. O altă perspectivă este înfrățirea orașului Pitești cu unul din Armenia, ceea ce va facilita în primul rând schimburile culturale, dar și pe cele economice, turistice și de altă natură. Un alt lucru important este repararea bisericii care se va încheia până în luna octombrie. Un moment prin care se trece este sfințirea apei. Armenii din Pitești nu s-au bucurat în acest an de aghiazma lor, nici de botezul cu busuioc, ceea ce se întâmplase anul trecut. În schimb, credincioșii s-au putut închina și au putut săruta mănușa de metal în care se află mâna Sfântului Ioan Botezătorul, patronul bisericii. Profetul care L-a vestit pe Isus Hristos, L-a recunoscut din mulțime și L-a botezat în apa Iordanului în timp ce s-a arătat Duhul Sfânt în chip de porumbel și s-a auzit glasul Domnului: ”Acesta este Fiul Meu”…
După slujbă, la o agapă comună, doamna doctor Ines Budan, lidera comunității armenilor din Pitești, face oficiul de gazdă primitoare și toată lumea se simte bine…
(Prof. Marin Ioniţă)
0 Comentarii