Trei musceleni ale căror poveşti de viaţă le-aţi aflat în ultimul timp din „Jurnalul de Argeş” au devenit, în ultimii ani, Cetăţeni de Onoare ai municipiului Câmpulung: Cristina Chiriac, Bogdan Petry şi Costin Oncescu. Iar un interviu programat în urmă cu ceva timp cu o altă personalitate a devenit, apoi, tot o discuţie cu un Cetăţean de onoare: profesorul Ion Dumitraşcu. Acum, la 77 de ani, nea Ionică, aşa cum îi spuneau sportivii de elită ai Muscelului, a făcut o trecere prin timpul vieţii sale pentru „Jurnal”. Nu mai puțin de 22 de sportivi pregătiți de Ion Dumitrașcu au ajuns să evolueze la Jocurile Olimpice.

A ajuns pe meleaguri muscelene după şcoala primară făcută la Corbu, în Olt, în partea muntenească a judeţului. De fapt, tot un fel de Argeş, lângă Hârseşti şi Bârla, comuna natală fiind inclusă un timp în Regiunea Argeş. Era cel mai mic dintre cei opt copii ai familiei Dumitraşcu, un pici premiant care alerga pe uliţele prăfuite din sat fără să ştie că fuga îl va duce către performanţă. A terminat cele şapte clase primare, a dat examen la Colibaşi şi a ajuns elev tocmai la Grupul Şcolar Minier din Câmpulung. Clasă de mecanică, practică la Pescăreasa, în cadrul Exploatării Miniere, dar prin 1959 s-au schimbat lucrurile. „Eram prin anul trei când mai mulţi elevi ne-am revoltat: nu aveam ce învăţa în practică, aşa că ne-au trimis la uzină, la IMM. Şi ne-a prins bine, deja aveam cunoştinţele de bază, ajunsesem să-i îndrumăm noi pe oamenii de acolo. Uzina era la început, oamenii nu erau pregătiţi, aşa că mă alegeam cu 25 de lei pe lună din leafa lăcătuşului-mecanic, căruia îi uşuram munca”, povesteşte nea Ionică sau nea Nelu, acest din urmă apelativ fiind folosit de cei care îl însoţesc deseori la pescuit. Pe Olt, bineînţeles!
În 1960 s-a gătat şcoala profesională, iar cu aprobare ministerială au ajuns la Întreprinderea Mecanică Muscel, ulterior ARO, zece mecanici pregătiţi la liceul de la Pescăreasa. Doar doi ani a durat activitatea lui Ion Dumitraşcu în câmpul muncii, fiindcă, în 1962, a plecat în armată, la Hunedoara. Au fost doi ani de muncă la IMM, au urmat doi ani de serviciu militar… Dar între timp intervenise sportul. Atletismul, mai precis.

De la sărituri în înălţime, la sărituri peste garduri

Când a ajuns nea Ionică în Câmpulung nu exista nici liceul sportiv, nici club. Avea uzina echipă de fotbal, în rest activitatea era concentrată la un fel de şcoală sportivă, pe lângă Protoierie. A ajuns acolo după luni de antrenamente în sala de sport a fostului liceu de fete, acolo unde l-a ochit profesorul Duţă sărind în înălţime. A ajuns pe mâna antrenorului Drăgan.
„Mă pregăteam pentru înălţime, la început. Ajunsesem la 1,98 metri, pe zgură, şi-mi amintesc şi acum că aterizam în groapa de nisip de mă durea de nu mai puteam. Apoi, la o etapă orăşenească, domnul Drăgan nu avea oameni pentru toate probele, aşa că m-a băgat la 110 metri garduri. Şi culmea e că l-am bătut pe cel mai bun de atunci, iar apoi, pe judeţ, la Piteşti, am scos 16 secunde. Era un rezultat bun pentru un începător, aşa că am trecut pe probele de garduri, inclusiv 400 mg”, îşi aminteşte nea Ionică. Şi a urmat o carieră de câţiva ani, în care nu a prins medalie la Naţionale, dar a învăţat multe lucruri care i-au folosit ulterior în cariera de succes ca antrenor. A alergat şi în armată, când a fost aproape de un transfer la Steaua, a jucat fotbal la Minerul Câmpulung, apoi s-a lăsat. O perioadă lucrurile au tras către cariera profesională.

A avut curajul să îl înfrunte pe Naghi

În 1964, după liberare, uzina se schimbase radical, apăruse linie completă de montaj, dar porţile păreau închise. Nu se mai făceau angajări, lucru pe care l-a aflat chiar de la legendarul director Victor Naghi, care a zis că-i dă transfer. Dar Ion Dumitraşcu l-a înfruntat, i-a spus că nu pleacă din locul în care a deschis ochii în meserie. Naghi s-a uitat lung la el, dar într-o săptămână l-a reangajat. Şi în scurt timp a trecut de la lăcătuşerie la reprezentarea uzinei în relaţia cu clienţii externi, pentru garanţie şi control. Şi, de fapt, a fost vorba doar de importatori din Republica Democrată Germană. Erau doi germani cu care, povesteşte nea Ionică, „umblam peste tot, inclusiv la masă, la Piatra. Ei începeau cu whisky şi Pepsi, apoi treceau pe şpriţuri şi iar pe whisky, până la două noaptea. Le plăceau şi mâncarea, şi băutura noastră. Căpătaseră încredere în mine, dar mai făceau şi glume cum că ei iau M-urile de la noi cum luăm noi Trabantul de la ei: să le topească să facă altceva din ele”. Şi aşa s-au scurs alţi şase ani, timp în care Ion Dumitraşcu nu a mai fost sportiv, dar a făcut Şcoala de antrenori de atletism.

O carieră de antrenor scurtă, dar evidenţiată

Poate întâmplarea, poate norocul, poate soarta… toate au făcut ca în anul 1970 să plece, prin transfer, de la uzină la Clubul Sportiv Muscelul, ca antrenor de atletism. „Am început cu o grupă în care îi aveam pe Georgescu, Pescaru, Bălan… Mircea Bălan venise de la Liceul Sportiv, după ce se îmbolnăvise de hepatită şi-l dăduseră deoparte. În doar un an l-am scos campion naţional de juniori, la 400 metri plat”, rememorează Dumitraşcu începuturile carierei sale de antrenor.
Ajuns şi profesor cu jumătate de normă la liceu – ulterior a absolvit şi Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport – nea Ionică spune că avea un stil de lucru care i-a favorizat apropierea de copii şi de sportivi. Contase mult faptul că, pe când concura la locurile naţionale, era numai ochi şi urechi la modul cum activau marii antrenori de atletism. Şi rezultatele au continuat şi după primul an. Georgescu a ieşit campion la 100 şi 200 metri plat, Pescaru la 10 şi 20 km marş… Regretatul Liodor Pescaru, cel din mâna căruia a ieşit campioana de acum, Denisa Dragomir, încă deţine recordul naţional la 10 km marş. Şi nu era uşor, în condiţiile în care, susţine Dumitraşcu, „şi atunci contau cluburile mari, se făceau aranjamente… deseori am discutat despre ele cu Mărăşescu”. Dar toţi cei trei elevi ai săi au ieşit campioni balcanici în 1972, iar nea Ionică a ocupat locul 3 ca antrenor, pe ţară, după reprezentanţi de la Steaua şi Dinamo. Şi a rămas antrenor până în 1977, atunci când, din nou, soarta şi rezultatele l-au urcat.

Cu „ajutorul” soţiei lui Dincă, a ajuns preşedinte de club

Duţă era preşedinte la Clubul Sportiv Muscelul, iar într-o zi i-a venit în vizită un prieten din Olanda. A vrut să-l cazeze în Câmpulung, nu a găsit loc, aşa că l-a dus la Cabana Voina. Povesteşte nea Ionică: „Din întâmplare, acolo era soţia lui Dincă, pe atunci primar al Bucureştiului, ulterior prim-vicepremier în regimul comunist, cu alţii din stafful de partid. Prezenţa lor a deranjat, aşa că nevasta lui Dincă i-a spus să se prezinte a doua zi la Partid. Şi Duţă nu a mai fost preşedinte. Erau trei variante luate în calcul, dar preşedintele Direcţiei de Sport de la judeţ a insistat pentru mine. Nu era intenţia mea să-i iau locul lui Duţă, dar asta a fost împrejurarea”.
Aşa că Ion Dumitraşcu a preluat conducerea clubului în 1977. Urma să o predea 24 de ani mai târziu, apoi să rămână o perioadă expert în cadrul CS Muscelul.
La început fiinţau patru secţii: atletism, box, lupte greco-romane şi gimnastică. Peste ani au mai apărut bob şi sanie, judo, volei şi radio-amatorism. Iar munca lui nea Ionică s-a văzut…
În cei 24 de ani, Muscelul a avut 22 de sportivi participanţi la Jocurile Olimpice. Şi nu oricum, fiindcă boxerul Mircea Fulger, actualul director al CS Muscel, a obţinut bronzul la Los Angeles în 1984. Apoi au mai excelat Anton Arghira, campion european la lupte, Viorel Ioana, bronz la Mondiale, Marian Ştefan, argint la Europene, la lupte, Olimpia Nicolae… „Sunt foarte mulţi”, spune Dumitraşcu, iar medaliile sunt foarte multe la Mondiale, Europene, Balcaniade… De fapt, au fost, fiindcă timpurile s-au schimbat, la fel şi rezultatele. „După Revoluţie nu mai aveam plan de venituri, au început cei de la minister să sprijine mai puternic cluburile. Dar cred că trebuia să fie dirijaţi banii mai mult către capitalul uman, în talentele sportive, să fie atraşi copiii către sport. Mai ales că au apărut şi derapajele educaţionale, prea multe tentaţii nepotrivite. Şi s-a simţit în rezultate chestia asta. Am mai contat pe plan internaţional o perioadă, apoi, gata! Am avut şi sportivi care au abandonat cariera ca să plece la muncă în străinătate”, povesteşte cu regret nea Ionică.

Fulger, medaliat olimpic, Arghira, medaliat ca om

Întrebat care au fost cei mai buni sportivi ai Muscelului, lui Ion Dumitraşcu îi este greu să facă o alegere. Şi este de înţeles acest lucru, la ce rezultate s-au obţinut de-a lungul timpului. Mircea Fulger e în top, era şi normal, dar el stă alături de luptătorul Anton Arghira, actualul antrenor-coordonator al lotului olimpic al României şi membru în Biroul federal al forului naţional, atleta Olimpia Cataramă, judoka Vasile Puşcaşu, boxerul Viorel Ioana, luptătorii Marian Ştefan, Marian Sandu şi Constantin Uţă, ultimul ajuns şef al Poliţiei Braşov. Spune nea Ionică şi faptul că mereu şi-a îndemnat sportivii să se ţină şi de şcoală, şi de cariera profesională, astfel că de la CS Muscelul au apărut zeci de profesori şi ingineri care au fost sportivi de performanţă. Ca rezultat, susţine fostul preşedinte de club, Mircea Fulger este de remarcat, ca model de om şi sportiv, pe de altă parte, evidenţiatul este Anton Arghira.

Politicianul cu doi nepoţi

Înainte să plece de la club, nea Ionică a intrat şi în politică. Asta se întâmpla prin 1996, atunci când Ştefan Dan, unul dintre prieteni, l-a atras către PD. „Pe atunci era preşedinte doamna Rolea, care era şi consilier judeţean. Iar în 2000 a fost problema cu candidatura la primar. Eu am fost alesul partidului, dar Cîrstoiu lucra cu Buta, spera să îl aducă la noi, aşa că a direcţionat voturile… Au fost rezultate rele atunci şi m-au pus pe mine preşedinte şi am refăcut organizaţia. Şi iar a venit Buta şi a luat organizaţia deja făcută, a devenit preşedinte cu sprijinul lui Boureanu”, povesteşte Dumitraşcu slalomul făcut prin politică. A fost consilier local timp de trei mandate, până în 2016, şi spune că, citez, „cel mai mult m-au deranjat aranjamentele, cum a fost cu Kaufland-ul la Câmpulung”.
Acum e membru PNL, după transformările cu PD-L şi fuziunea cu liberalii. „Puteam să plec cu Ordonanţa 55, am fost curtat de PSD, dar am considerat că nu te mai numeşti politician dacă treci de colo-colo. Dacă ai un crez politic, rămâi acolo. Am discutat atunci problema cu Călin Andrei”, spune nea Ionică.
A fost făcut Cetăţean de Onoare al Câmpulungului, dar ştie că şi alte lucruri contează, nu doar politica, sportul şi administraţia. Îşi găseşte timp de un pescuit cu fiul, Viorel, inginerul care a fost desemnat ani de-a rândul cel mai bun jucător de fotbal la competiţiile amicale organizate în Muscel, şi deseori îl vezi la plimbare cu nepoţii, Ioana şi Mihnea, care deja au crescut şi încep să fie mândri de omul înalt, cu părul alb, care îi însoţeşte pe bulevard.
Cătălin Ion Butoiu