# A lucrat la ARO, dar a ajuns campion la motociclism

A câştigat medalii pentru ARO, dar a devenit campion pentru Întreprinderea de Transport Bucureşti. A concurat la motocros, a renunţat, apoi a trecut la cursele de viteză. „Invers e mai dificil, sunt rare trecerile de la viteză la motocros”, spune Cornel Băjan. El este singurul muscelean campion naţional la motociclism viteză.

Cu ziarul sub braţ la generalul Mormocea

„În copilărie am descoperit motocicletele. Pe lângă Grădina Publică, pe unde stăteam, erau nişte garaje ale uzinei în care ţineau motocicletele de competiţie. Erau două, ambele CZ-uri, că, de regulă, numai pe aşa ceva se concura. Iar când am ajuns la ARO, am intrat şi la secţia moto a uzinei”, rememorează Cornel Băjan începuturile sale pe două roţi. Era prin anii ´70 ai secolului trecut, atunci când AS Muscelul, clubul sportiv al uzinei ARO, avea o sumedenie de secţii, ca mai toate întreprinderile de atunci. „Baza era constituită de fotbal, box şi automobilism, acolo se duceau şi cei mai mulţi bani.
„Era greu de făcut performanţă cu hârburile noastre. Concuram cu cluburi puternice, cu cei de la Câmpina, unde se regăseau sportivi de la Steaua, de la Zărneşti, Braşov, Târgu Jiu… Plus că am prins şi generaţia mai veche, bună, cu Filipescu, cel care a filmat pentru «Nea Mărin Miliardar», dar apărea cea nouă, cu Ernest Mulner, pe KTM, motocicletă austriacă”, povesteşte Băjan. Şi totuşi, a spart gheaţa prin 1976, atunci când a prins podiumul cursei de la Târgu Jiu, alergând pe 250 cmc. A rămas fără nişte piese făcute cadou unui jurnalist sportiv, dar şi-a atins scopul. A fost prezentat ca o certă speranţă a motocrosului şi, cu ziarul sub braţ, a luat calea Bucureştiului şi nu s-a mai oprit decât la generalul Mormocea, preşedintele Federaţiei Auto Moto. „Mereu am fost ambiţios şi bun de gură, deşi eram cam mic de statură şi firav – dacă nu eram atent, mă ducea motocicleta pe mine, nu eu pe ea! – astfel că nu m-am lăsat până nu am primit o motocicicletă nouă şi piese de schimb”.

A ratat fuga în Austria şi a renunţat la competiţii

„În 1976, pe când aveam 21 de ani, am ieşit câştigător în cursa de la Vălenii de Munte. Apoi a venit cooptarea în lotul naţional de seniori, deşi eram la tineret, o nouă motocicletă şi participarea la competiţii internaţionale”, îşi aminteşte el. A fost în fostele URSS, Iugoslavia, Cehoslovacia, dar şi în Bulgaria. „De la Maribor (Slovenia, Iugoslavia) au fugit motociclişti. Erau doar 14 km, peste dealuri, până în Austria. Sincer, acum regret că nu am făcut şi eu la fel, erau şanse mari pe atunci să primeşti azil politic în Austria sau Germania”, spune Cornel Băjan.
Impactul cu concurenţii străini a fost dezamăgitor: „Mergând la primul concurs internaţional, eu credeam că voi ieşi campion mondial, deşi acolo am dat de Suzuki, Yamaha, Kawasaki, Honda, Puch şi altele. Eram foarte bun la start, plecam mereu printre primii. Aşa am făcut şi la Maribor, dar la primul viraj am simţit ghidoane prin spate, mi s-a strâmbat roata, am rămas fără frână… Ne aglomerasem vreo şase concurenţi într-un spaţiu foarte strâmt. Aşa am realizat faptul că noi eram departe de ceilalţi, iar acum suntem şi mai departe”.
Devenea din ce în ce mai bun pe plan naţional – „compensam lipsa de gabarit cu o tehnică foarte bună şi îndrăzneală, dacă intram cu alt concurent într-o porţiune de traseu îngustă, în niciun caz nu eram eu cel care punea frână” – dar a renunţat la motocros chiar la 22 de ani. Cauza a ţinut în principal de problematica relaţie cu antrenorul secţiei moto de la ARO, Valerică Milea, după cum povesteşte Băjan: „Se mai dădeau şuturi, palme, unii erau favorizaţi datorită prieteniei sau rudeniei cu Milea. Era mecanic de excepţie, a şi inovat realizând o Mobra cu mai multe viteze decât cele de serie, dar nu mă înţelegeam deloc cu el. Singur îmi reparam motocicleta. Niciodată nu am acceptat să fiu înjosit, desconsiderat. Şi am renunţat”. A părăsit motociclismul, deşi fusese ofertat de cei de la Sfântu Gheorghe cu apartament, indemnizaţie de efort, scoatere din producţie… La ARO lucra pe schimburi şi apoi se ducea la antrenamente. Însă mama îi era bolnavă şi nu a părăsit-o. S-a stins chiar în acel an.

Întors în viteză, a câştigat titlul de campion

A revenit pe două roţi în 1986, după nouă ani de pauză, când deja era tată. Nu la motocros, ci la motociclism viteză. Nu mai era legitimat la Câmpulung, ci la Bucureşti, la Întreprinderea de Transport. Aşa a fost să fie, lasă să se înţeleagă Cornel Băjan. Şi nu a durat mult până a cucerit titlul de campion naţional, deşi avea concurenţi extrem de puternici…
„În 1986 am ieşit campion. După aceea am schimbat categoria, am trecut la 250 cmc, dar eu eram pe CZ, nici nu puteam să susţin financiar modificările la motocicletă, în timp ce Tiberiu Troia era pe Yamaha, Octavian Vrăjitoru pe Suzuki… Mă impuneam, de regulă, în cursele de la Târgu Mureş şi Sfântu Gheorghe şi am prins mai multe podiumuri în celelalte”. Cornel Băjan sărbătorea victoriile cu colegii de echipă. „Pe drumul de întoarcere de la competiţie, opream la câte un popas şi comandam o ladă cu bere. Aşa se ducea cam jumătate din banii primiţi pentru victorie. Aveam 40 de lei primă de start şi 250 de lei pentru locul I”, spune el. „Succesul m-a determinat să încerc să introduc Câmpulungul în circuit, dar asta s-a întâmplat doar o singură dată, în anul 1988, însă nu pe un traseu propus de mine. Asta a fost – în schimb, la motocros, Câmpulungul era nelipsit din campionatul naţional”, îşi aminteşte Cornel Băjan.
Dar secţia de la Câmpulung a fost desfiinţată, au dispărut şi competiţiile de pe Bughiţa şi Calea Pietroasă, acolo unde dealurile se umpleau cu mii de oameni. În timp, muscelenii au rămas şi fără autocros, un ultim eveniment de acest fel fiind organizat pe când era director general Aurelian Nicolae. Şi el a dispărut!

Glume în Germania şi alegeri în Câmpulung

Nu a fugit în Occident atunci când era la Maribor, s-a dus în Germania în 1990. Prima dată cu paşaport de serviciu! Aproape două decenii a plecat periodic la muncă în străinătate, renunţând la ARO şi la motocicletă. De la uzină a plecat simţind că e ceva putred în modul de abordare de după 1990, de curse s-a lăsat fiindcă se apropia de 40 de ani.
În Germania a lucrat mulţi ani, în timp reuşind să aibă om de legătură acolo. Dar nu i-a fost uşor, deşi uneori chiar a câştigat bani frumoşi. A condus roaba, nu motocicleta, a realizat lucrări de fineţe, nu a mai luat virajul larg. Acolo a fost uimit de nivelul competiţiilor moto pentru că deseori a asistat la concursuri. I-a displăcut întotdeauna răceala nemţească. „Dacă faci o glumă sau dacă eşti galant, sunt derutaţi. Însă sunt educaţi în spiritul muncii şi al responsabilităţii. Dar ignoranţi, în rest… M-au întrebat, surprinşi de răspuns, dacă şi la noi, în România, e Paşte, Învierea”, se amuză Cornel Băjan.
A căpătat experienţă politică şi în administraţie ca şef de cabinet parlamentar. Acum e la primul mandat de consilier local, deşi trebuia să fie de mult inclus printre primii candidaţi. Asta nu face parte din destăinuirile lui, e o părere din afară. Şi asta pentru că ambiţia i-a fost mereu asistată de bun simţ şi o doză de realism. Poate tocmai de aceea nu a condus niciodată o motocicletă în afara competiţiilor.