Poetul Horia Zilieru, discipolul declarat al lui Arghezi şi Ion Barbu

de | 28.04.2011 14:40 | Cultură

Poetul Horia Zilieru, pseudonimul literar al lui Gheorghe Iancu, s-a născut la 21 mai 1933 în localitatea Racoviţa din judeţul Argeş. Este fiul Anei, născută Apostol Matei şi al lui Marin N. Ion (Iancu), muncitor forestier. Horia Zilieru urmează şcoala primară în satul Conţeşti din judeţul Argeş între anii 1939 şi 1945, Şcoala Normală la Câmpulung Muscel în perioada 1945-1951 şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Iaşi, secţia limba şi literatura română între 1951 şi 1955. Argeşeanul Horia Zilieru rămâne după facultate însă la Iaşi, unde va publica majoritatea volumelor sale de poezie.

A primit Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române în 1980

După absolvirea facultăţii, argeşeanul e ziarist la „Flacăra Iaşului” între anii 1955-1957, bibliotecar la Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” în perioada 1957-1959, redactor, ulterior secretar general de redacţie la „Iaşul nou”, „Iaşul literar” şi „Convorbiri literare” între anii 1959-1990. Între 1997 şi 2000 este secretar executiv al Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi şi membru în conducerea Uniunii Scriitorilor din România. Publică primele versuri pe când era încă elev, dar poetul consideră că debutul său se produce în 1952 la „Iaşul nou”, fiind girat de George Mărgărit. Prima plachetă, „Fluierul”, îi apare în 1959. Mai colaborează la „Cronica”, „Luceafărul”, „România literară”, „Argeş”, „Tribuna” etc. I s-au decernat Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi în anii 1969, 1974, 1979 şi 1993 şi Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române în anul 1980. De asemenea, protagonistul nostru face parte din PEN – Clubul Român şi din Organizaţia Mondială a Poeţilor.

Poezia sa este fastuos erotică

Zilieru începe prin a scrie poezie în stil delicat tradiţionalist şi ne referim la „Fluierul” şi „Viorile cornului tânăr” din 1961, recomandate cu căldură de Otilia Cazimir. Se văd imediat influenţele din Tudor Arghezi (în poezia căminului şi a paternităţii) şi mai ales din Ion Pillat. Trece la o lirică neosimbolistă, suavă şi ceremonioasă (o ceremonie a diafanului), cu o imagistică barocă, de priceput orfevru în ultimele cărţi. Modelele sunt acum Ion Barbu şi, într-o oarecare măsură, Dan Botta. Poetul tinde spre un lirism ermetizant, dar ermetismul este limitat la suprafaţa versului. Spiritul elegiac din adâncurile fiinţei nu împiedică însă manifestările exuberante, simpatic teatrale în relaţiile obişnuite de viaţă. Poezia este fastuos erotică, plină de aluzii şi de solemnităţi în stilul parnasienilor şi al simboliştilor. Zilieru scrie cu precădere despre eros, adunând în jurul lui toate figurile retoricii. În „Umbra paradisului” din 1970, ca şi în alte volume, se întâlnesc, din nou, „lunaticii crini” şi „candelele muzicale”, „baletul lebedelor pe ape”, „clavirele de unde”, „asfinţitul razelor în urne”, „carbonizatele păsări” bacoviene şi toate celelalte simboluri de la începutul secolului al XX-lea, într-un discurs lent, ţesut mărunt şi complicat într-o oarecare măsură de prea multe aluzii. Nevroza simbolistă e întoarsă spre jubilaţie, în spitalul amorului sunt „spasme de parfumuri” şi o desfătare cu tristeţi (Nunţile efemere, 1972).

„Astralia”, un volum de referinţă

Versurile lui Horia Zilieru sunt ritualice şi criptice, galante uneori în chip excesiv, cu podoabe şi sonorităţi livreşti, de o eleganţă care place totuşi, fiindcă Zilieru pune gravitate şi pricepere retorică în lirica sentimentală. După o frumoasă parafrază în „Cartea de copilărire” din 1974 revine, cu „Astralia”  în anul 1976, la tema lui privilegiată, erosul, pe care o tratează într-un vers mai concentrat. Este în continuare încercat de mari voluptăţi şi trece prin extazuri împinse la limita suportabilului, însă în câmpul lui de observaţie încep să pătrundă în chip ameninţător făcliile de ceară, văile plângătoare, amanţii palizi, corbii, cimitirele, nevrozele, cu alte cuvinte, toate figurile simbolismului astenic. Bacovia este tradus aici în codul unei retorici ceremonioase. Sunt şi sugestii ce trimit la Lucian Blaga (între ele o definiţie a dragostei ca „blânda stare de orbire” sau la Nichita Stănescu („os hiperboreean”, îngeri care trec cu aortele deschise de hotarul dintre zi şi noapte etc.), de unde se poate deduce că pentru poet comunicarea lirică începe printr-o asumare solemnă a emblemelor tradiţionale şi moderne. Zilieru poartă cu orgoliu insignele acestei retorici şi nu se sperie că va fi socotit nesincronic. Cu toată invazia de imagini funerare, poemul erotic nu îşi pierde caracterul feeric. Dragostea continuă să fie o sărbătoare a simţurilor chiar şi atunci când prin faţa ei trece un carnaval de imagini agonizante. Roza este „floare de geniu” a poetului şi, hrănită cu suflarea morţilor, ea dă o beţie extatică albă. Zilieru prelungeşte cu o remarcabilă abilitate tehnică imaginea şi prestigiul bardului care întreţine cu aspră loialitate lumina în candela suferinţei erotice. În „Orfeon” (1980) apar clasicităţile, Hera şi Zeus, Venera şi Amor, simbolurile trag spre zonele sacrului, în câmpul de semne se ivesc hierofaniile, retorica se complică. Poemul titular este conceput ca un oratoriu liric, cu personaje-mituri (Henoch, Măturătorul, Tsicla, Corul, Corificul) şi indicaţii solemn-patetice de regie: „zidurile plâng orologii oarbe”, „norii târăsc sigiliul marelui eros”. Şi Costache Conachi folosea acest fel de colocviu liric pentru a defini „urgiile” amorului. Zilieru bate spre latura lui sacră, dar cu o îngrămădire de subtilităţi formale care împiedică demonstraţia. Retorica amoroasă este, în genere, inventivă şi deviază sistematic trubadurescul „salut d’amour” spre o poezie de pură incantaţie. Conachi a scris o retorică poetică de dragul unei ibovnice cu priviri concupiscente, Zilieru se  ambiţionează să compună un „fals tratat de gramatică”, unde studiază trecerea nudurilor prin adverbe, mişcarea doamnelor prin (sau în) morfeme, sufixe şi desinenţe.

Opera

Printre volumele de poezii publicate de argeşeanul Horia Zilieru menţionăm „Fluierul” apărut la Iaşi în 1959, „Florile cornului tânăr”, prefaţă de Otilia Cazimir, Bucureşti, 1961, „Orfeu îndrăgostit”, Bucureşti, 1966, „Alcor”, Bucureşti, 1967, „Iarnă erotică”, Bucureşti, 1969, „Umbra paradisului”, Iaşi, 1970, „Nunţile efemere”, Iaşi, 1972, „Orfeu plângând-o pe Eurydice”, Bucureşti, 1973, „Cartea de copilărire”, Iaşi, 1974, „Astralia”, Iaşi, 1976, „Fiul lui Eros şi alte poezii”, Iaşi, 1978, „Oglinda de ceaţă”, Bucureşti, 1979, „Orfeon”, Iaşi, 1980, „Addenda la un fals tratat de iubire”, postfaţă de Marian Popa, Iaşi, 1983, „Roza eternă”, Bucureşti, 1984, „Doamna mea, Eternitatea”, Iaşi, 1986, „Fulgerul şi cenuşa”, Iaşi, 1989, ”Doamna cu sonetul”, Galaţi, 1993, „Între două nopţi”, Iaşi, 1995, „Muzeul dragostei”, Timişoara, 1995, „Mirii paradisului pierdut”, postfaţă Nicolae Busuioc, Iaşi, 2000,  „Les Muses de l’amour”, traducere de Constantin Frosin, Galaţi, 2000, „Floarea Moldovei”, Iaşi, 2001, „În loja nopţii”, Iaşi, 2001 şi „Melancolie de vulcan”, I-II, postfaţă de Ioan Holban, Iaşi, 2001-2003.
“Argeşean din Racoviţa (n. 1933), „ieşenizat definitiv”, Horia Zilieru este – ştie toată lumea – un poet spectaculos-sentimental virând spre un lirism ermetizat, fiind un discipol declarat al lui Arghezi şi Ion Barbu”. Adrian Dinu Rachieru, critic literar, eseist şi prozat
or
M.I.

Distribuie!

Articol scris de Jurnalul de Arges

Abonează-te la newsletter!

Trimitem un newsletter pe zi, dimineața, cu știrile din ziua anterioară.

* indicates required

0 Comentarii