Poetul Alexandru Mărchidan: „Din păcate multor autori, mai ales din noua generaţie, le lipseşte fiorul metafizic” (I)

de | 8.10.2015 17:00 | Cultură

# Convorbiri neconvenţionale

# Și poeții pot fi oarecare. Ești unul cu renume? Născut? Făcut? Îți ești propria operă? Și sculptorul și statuia vie? Ieșit din voință, din ambiție, din poruncă divină?
– Voi răspunde ţinând cont pe rând de fiecare „treaptă” a întrebării. Faptul de a avea renume este relativ la un spaţiu şi la o epocă. Cred că în Argeş sunt cunoscut de către iubitorii de literatură. Mai departe nu aş putea să răspund în ce măsură sunt cunoscut (dar cine ar putea spune aşa ceva despre el însuşi, aproximând starea de fapt?). Cu siguranţă, mă număr printre poeţii făcuţi, cum spuneţi dumneavoastră, pentru că mă „traduc” în poezie aşa cum simt şi gândesc. Cu toate acestea, orice autor se află într-o dinamică nu doar de fond, ci şi de cizelare estetică, fiind atent la cum exprimă ceea ce trăieşte. Aşadar nu ambiţie, ci necesitatea de a exprima viaţa poetic. Fiecare om are un rost primit de la divinitate, dar are libertatea de a primi, de a respinge sau de a fi indiferent faţă de acel rost.
# Din ce plămădit? Din zestre genetică? Din mutații fundamentale? Ești, poate, un ales? Filosoful din tine îți pune și astfel de întrebări?
– Cine nu îşi pune astfel de întrebări nu există, în sensul că nu se ridică la demnitatea sa de om. Sunt plămădit ca şi ceilalţi, din toate cele enumerate; ales sunt, de asemenea, ca şi semenii mei – ce alegere mai mare poate fi decât aceasta: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat”, cum spune Apostolul Pavel într-una dintre epistolele sale. Sau „Voi sunteţi prietenii Mei dacă faceţi ceea ce vă poruncesc” (Ioan 15:14); „Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt” (Psalmul 81). Această alegere înseamnă o responsabilitate deosebită şi în jurul ei trebuie să graviteze toate celelalte responsabilităţi: de fiu, soţ, coleg, angajat etc. Altfel ducem o viaţă cel puţin incompletă, ca să folosesc un eufemism; dacă nu l-aş folosi, aş spune că nu trăim cu adevărat. E suficient să ne uităm în jurul nostru. Dar asta ar face subiectul unei alte discuţii.

„Textele reuşite sunt cele scrise sub binecuvântarea inspiraţiei, pe care o pot prelungi”

# Te hrăneşti din inspiraţie? Scrii sub dicteu? Idei, sentimente, trăiri, transfigurări, metafore, epitete spontane sau provocate? Joc pus sub controlul raţiunii? Poezie lucidă, ludică, nebuloasă, jucată?
– Textele reuşite sunt cele scrise sub binecuvântarea inspiraţiei, pe care o pot prelungi. Uneori inspiraţia poate fi atât de intensă încât poţi avea impresia că scrii sub dicteu automat şi după o vreme, „la rece”, îţi dai seama că nu ai ce să înlături sau să adaugi, însă nu este vorba de stări de transă sau ce ştiu eu ce îşi imaginează unii despre inspiraţie, probabil şi sub influenţa unor materiale relativ recente despre modul în care scria uneori Nichita Stănescu. Am scris şi sub controlul raţiunii, pentru că experienţa scrisului îmi permite, dar textele care ajung bine la cititor sunt cele create sub incandescenţa inspiraţiei moderate totuşi de frâiele unui bun-simţ al celui care intuieşte prin ce mijloace literare poate să deschidă uşile inimii. Ca răspuns la ultima parte a întrebării: pentru mine o poezie valoroasă (indiferent că este una de idee sau de stare) reuşeşte să facă echilibrul între ce şi cum spune, fiind străbătută de un fior metafizic. Fără acest element nu pot spune că am de-a face cu un text împlinit; e ca şi cum acelei poezii i-ar lipsi sufletul. Din păcate multor autori, mai ales din noua generaţie, le lipseşte fiorul metafizic, explicaţia fiind aceea a îndepărtării oamenilor de o autentică spiritualitate.
# Premii, cărţi apreciate, ai fi putut fi răsfăţat în comunitate? De ce te menţii rezervat? De ce te-ai izolat? Infatuare? Respingeri? Invidii? Orgolii? Grupări veleitare?
– Premii au fost suficiente în studenţie pentru a-mi da încredere, dar ele nu sunt nici pe departe un scop în sine. Nu premiile te fac poet, doar te fac vizibil în comunitate. Referitor la răsfăţ: nu mi-a plăcut niciodată să fiu răsfăţat, nici în familie şi cu atât mai puţin în comunitate, poate pentru că asociez răsfăţarea cu infantilizarea. Însă, dincolo de aceste chestiuni, nu sunt chiar în izolare, din moment ce public cărţi sau articole, dar nici în prima linie, ca să spun aşa. Încerc să mă mişc simplu şi liber, îmi văd de treaba mea, cum zice românul, rezervându-mi dreptul de a mă exprima atunci când cred că este cazul. De ce această atitudine? Pentru că nu văd rostul faptului de a da din coate, apoi este şi o formă de protecţie, dacă ne gândim la câte cărţi slabe apar (dar sunt foarte lăudate), dueluri, inamiciţii între cei care îşi zâmbesc amical cu ocazia evenimentelor locale. Slavă Domnului că m-a ferit de viermele invidiei. Şi nu spun asta ca cel care se crede superior colegilor de breaslă. De exemplu, pus în faţa faptului de a scrie despre o carte, îi recunosc valoarea în ceea ce este meritoriu şi atrag atenţia – riscând să rănesc sensibilităţi – asupra punctelor slabe. Însă, observând că cei mai mulţi nu pot primi decât laude, la care sunt foarte deschişi, prefer să tac sau să-mi exprim opinia între patru ochi. Vizavi de orgoliu: de ce este cineva mândru, orgolios? Mândria vine întotdeauna la pachet cu prostia, oricâte „argumente” scriitoriceşti şi cioraniene cred unii că vor găsi pentru a-i pune parte. Ce vreau să spun: cum poţi fi mândru dacă ştii că omul fără Creatorul său nu înseamnă nimic? A fi mândru înseamnă să-ţi faci un soclu de nisip (deja sunt prea multe) şi să strigi în gura mare că te-ai aşezat bine. Aşadar, cine mai poate spune că mândria şi odrasla ei, orgoliul, nu „îşi fac intrarea” cu ajutorul prostiei?

(Prof. Marin Ioniţă)

Articol scris de Jurnalul de Arges

Distribuie!

Abonează-te la newsletter!

Trimitem un newsletter pe zi, dimineața, cu știrile din ziua anterioară.

* indicates required

0 Comentarii