Acesta este unul dintre cele mai mari paradoxuri din istoria omenirii: să plăteşti ca să mori! Şi unde să se întâmple aşa ceva decât la Piteşti? Repetiţia fusese făcută. Sistemul mergea strună. Nu mai rămânea decât să fie preluat. Să se treacă şi în lumea în care moartea vine cu miros de iarbă de puşcă şi de dinamită. Experimentul fusese făcut cu moartea la volan prin eliberarea de sute de permise de conducere frauduloase, pentru care nimeni nu a fost sancţionat.
Încă de la înfiinţarea ei şi până la actuala tranziţie, armata română era formată din marea masă a executanţilor şi pătura subţire a comandanţilor. Ostaşii erau oameni din popor, obligaţi să se prezinte la instrucţie sau la război  când erau chemaţi sub arme. Fără pretenţii, din datorie. Suna goarna, bătea toba, venea ordinul prin poştă, îşi lăsa plugul în brazdă, furca înfiptă în fân, părinţii şi nevasta în lacrimi, copiii în derută. Unii mai veneau, întregi sau schilodiţi, altora nu le mai venea decât numele.
În armata Republicii Socialiste, ca să nu fie chiar pe degeaba, soldatul primea o soldă de şapte lei pe lună – cam tot atât de mari ca cei de azi – şi zece ţigări pe zi, de cea mai proastă calitate. Gradaţii angajaţi primeau lefuri şi nu erau trecuţi în rezervă decât la data pensionării, dacă nu se trezeau daţi afară din motive politice.
Dar în tranziţie „Armata Poporului” destinată să apere „pământul strămoşesc” sau „vatra străbună” nu avea justificare nici în Kosovo, nici în Afganistan, nici în Irak – şi nu se ştie ce o mai aşteaptă. Ca să fim în pas cu cerinţa vremii de modernizare a armatelor, ne-am întors pe vremea oştirii de lefegii, seimeni şi arnăuţi.
Azi nu mai face armată decât cine vrea.  Pe bani. Pe bază de contract. De angajament ferm. După care nu mai există negocieri. Printre condiţiile acceptate este şi moartea. În câmp deschis, în tranşee, în tanc, în avion, în cort. Eşti plătit… Trage! La război ca la război…
Şi se găsesc destui amatori, care să-şi pună viaţa la bătaie. Nu din spirit de aventură. De sărăcie. Să strângă omul nişte bănuţi pentru o casă, că nu-i mai dă statul locuinţă. Sau pentru ca să înceapă o afacere, că e la modă. Să-şi asigure viitorul copiilor. Şi câte o dată şi din când în când se strâng ei între patru scânduri şi copiii chiar rămân fără viitor. Dar să şi plăteşti pentru a ţi se oferi o asemenea perspectivă pare de neconceput.
Am înfăţişat această situaţie ca să ne dăm seama cu ce monştri avem de-a face când e vorba de acei generali, colonei şi alţi gradaţi care pretind şi încasează bani de la cei pe care îi trimit „în teatrul de operaţiuni”. Sinistră comedie…
(Prof. Marin Ioniţă)