Născut la Pitești, fiul unei talentate pianiste care a pregătit cu pasiune generații de copii, Emil a venit pe lume la șapte ani după primul copil al familiei, Constanța, căsătorită cu renumitul profesor de matematică Peligrad de la Liceul Zinca Golescu. Încă din copilărie, Emil primește o educație aleasă și o solidă instrucție muzicală, remarcându-se în practica improvizației la pian și dovedind reale aptitudini de conducător (dirijat) confirmate încă din primii ani de liceu.
A condus Corul Liturgic de la Biserica Sf. Vineri
Fire comunicativă, tolerantă, generoasă, înțelegătoare și pusă pe șotii, alături de prietenul său nedespărțit Jean (Nicolae) Udrișteanu (mai târziu avocatul Udrișteanu), era căutat de elevii de liceu pentru a fi acceptați în compania lui la diferite întruniri și întâlniri specifice acelor timpuri (ceaiuri, onomastice, aniversări, baluri etc.). Cum pe atunci se păstrau încă nealterate datinile și obiceiurile moștenite, în sărbătorile de iarnă, Crăciun și Anul Nou, printre colindătorii așteptați care băteau la porțile piteștenilor, corul mixt condus de Emil Lerescu era neîntrecut. Cei care l-au cunoscut își amintesc cu plăcere că o vreme a condus și Corul Liturgic de la Biserica Sf. Vineri. După promovarea examenului de bacalaureat, se înscrie și urmează cursurile Conservatorului din București, secția de compoziție și dirijat pe care o absolvă cu brio. Despre omul Emil Lerescu se pot spune multe, și, în cea mai mare parte, chiar la superlativ. Aptitudinile, talentele, pasiunile, slăbiciunile, temerile, dorințele, fac parte din structura psihică a oamenilor, iar oamenii sunt individualizați nu numai prin aceste atribuite, ci și prin construcția lor biologică, adică prin datele antropometrice. Din acest punct de vedere, natura a fost foarte generoasă cu el. Era un om înalt, avea peste 1,80, umeri largi, de atlet, musculos ca un sportiv (de fapt, a făcut în tinerețe sport de performanță, fiind unul din atacanții de bază ai fostei echipe Sporting Pitești, alături de Iota, Breto și alții), cu brațe lungi și palme largi, cu degete parcă anume create pentru a mânui cu har clapele pianului, cap rotund, bine proporționat, cu ochi mari şi negri, arcuiți de sprâncene, o frunte lată, îmbrăcată de un păr bogat ce se pierdea în ondulații la ceafă.
A obținut rezultate deosebite cu Corul sindicatelor din Pitești
După terminarea studiilor universitare, Lerescu este încorporat pentru satisfacerea stagiului militar. Trimis la un regiment din Ardeal, participă câteva zile la instrucția de front, după care este supus unui control medical în urma căruia este reformat pe motiv de platfus. Începând din 1947, ocupă postul de profesor de muzică la Liceul Brătianu, alături de cunoscutul profesor Albu, organizatorul unei orchestre de cameră, la care pe lângă profesori participau și elevi. Însă cea mai reprezentativă formație cu care a obținut rezultate deosebite a fost Corul sindicatelor din Pitești, patronat de Comisia Locală. Mai târziu, printr-o anumită conjuctură, a ajuns în capitala Olteniei, la Craiova, fiind încadrat la Conservatorul Cornescu, pe care un timp l-a și condus. Din căsătoria cu femeia iubită a rezultat un fiu care i-a moștenit talentul, cunoscutul compozitor Sorin Lerescu. Prolifica activitate desfășurată la Craiova i-a adus și calitatea de membru titular al Uniunii Compozitorilor și schimbarea domiciliului de la Craiova la București, unde a rămas pentru totdeauna.
La Curtea de Argeș a început și a scris mai multe lucrări
Contactul cu lumea muzicală a Capitalei a fost benefic pentru activitatea lui creatoare, pentru că relațiile cu valori de vârf i-au oferit posibilitatea de a pune în circulație mai ușor producțiile personale decât în altă localitate. Recunoașterea la nivel național a valorii lui de compozitor a fost confirmată și de faptul că într-o anumită etapă a ocupat funcția de președinte al Uniunii. Răsfoind albumul în care sunt însumate creațiile sale, surpriza este dată de volumul mare de lucrări lirico-dramatice, în care se găsesc nenumărate coruri, lieduri sau balade. În creațiile sale este ușor de descoperit că textele folosite de compozitor au fost luate din poezia de prim rang a literaturii noastre: Eminescu, Arghezi, Alecsandri, Ion Brad, Coșbuc, Nicolae Tautu, Eugen Frunză, Magda Isanos sau Elena Farago. De remarcat în existența acestui om este capacitatea nemaiîntâlnită de efort și de acomodare cu ușurință în locuri diferite, unde își lua de fiecare dată cu el și partiturile cu lucrări nefinalizate, precum și caiete speciale pentru eventuale noi compoziții. Localități preferate pentru așa-zisa odihnă erau Sinaia și Curtea de Argeș. În hotelul Posada de la Curtea de Argeș a început și a scris mai multe lucrări printre care: suita de lieduri La Fântâna Meșterului Manole, pe versuri de Ludmila Ghițescu, un cor mixt pe versurile soției și Cântata dedicată Piteștiului pe care a terminat-o mai târziu.
Cântata dedicată Piteștiului, un real succes
Versurile Cântatei au fost scrise de Ludmila Ghițescu și Nicolae Udrișteanu. Pregătirea spectacolului cu lucrarea vocal-simfonică de asemenea proporții și pretenții nu era o treabă simplă și nu putea fi făcută cu improvizații. Piteștiul nu avea orchestră simfonică și nici cântăreți de muzică cultă. În dorința lui neștirbită de a dovedi iubirea față de orașul originii sale, Lerescu s-a angajat, fără a fi solicitat de vreo autoritate, să pregătească, sub directa lui regie, spectacolul de la București, fără niciun fel de recompensă, folosindu-se de relațiile lui cu lumea muzicală a capitalei. Pregătirea spectacolului a durat aproape două luni și acesta a fost de înaltă ținută. La Casa Sindicatelor din Pitești, sub bagheta lui Lerescu, a fost prezentată Cântata, în care s-au produs actori ai Operei Române, în frunte cu cântărețul Pompei Hărășteanu. Ecoul acestei festivități a fost consemnat larg în presa vremii anului 1988. Nu se poate trece peste momentele în care compozitorul a atacat compoziții de înaltă dificultate, realizând cu succes opere inspirate din zbuciumata istorie a poporului nostru și anume: în 1964, opera lirică Ecaterina Teodoroiu, continuată cu opera-baladă Peneș Curcanul, iar in anii ’80 compozitorul reușește transpunerea muzicală a două dintre cele mai cunoscute piese ale dramaturgiei românești, D’ale carnavalului, de I.L. Caragiale și Steaua fără nume, de Mihail Sebastian. În esență, se poate concluziona că întreaga viață a talentatului compozitor Emil Lerescu, plecat în lumea umbrelor în 2005, poate fi rezumată la munca pasionată, fără preget, pentru a scoate din cotidianul anost frumosul serafic al muzicii. M.I.
0 Comentarii