Dramaturgul, prozatorul şi eseistul Paul Everac, pseudonim al lui Petre Constantinescu s-a născut la 23 august 1924 la Bucureşti și a decedat la 18 octombrie 2011. A fost fiul Eugeniei (născută Morărescu) şi al lui Alexandru Constantinescu, profesori la Arad, unde şi Everac îşi face studiile, absolvind în 1942 Liceul „Moise Nicoară”. Între 1942 şi 1947 urmează cursuri de filosofie şi drept, luându-şi licenţa în drept la Bucureşti, în 1947.
A fost director general al Televiziunii Române
Este, rând pe rând, cantaragiu („scriitor de sfeclă”) la Fabrica de Zahăr din Arad (1948), şef de secţie la Agenţia CEC din Hălmagiu (1949), muzeograf la Buzău şi Sighişoara (1951-1952), cantaragiu la Satu Mare (1953), jurisconsult la întreprinderea Forestieră din Mălini (1954-1955), şef de protocol la Marea Adunare Naţională (1956-1958), director general al Televiziunii Române (1993-1994), director al Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistă „N. Iorga” de la Veneţia (1995-1997), iar din 1997 înfiinţează şi este preşedintele Fundaţiei „Steaua Carpatină” (Bucureşti-Podu Dâmboviţei). A debutat, fiind elev, cu poezia Toamnă, în revista „Hotarul” din Arad (1936). Deşi prima sa piesă, Robinson, a fost scrisă şi jucată de diletanţi în 1948 (publicată în 1989), abia în 1959 i s-au reprezentat, simultan, patru piese. Cea dintâi piesă tipărită a fost Logodnă, apărută în 1962. Ziarist-eseist prolific, a publicat la „Viaţa românească”, „Contemporanul”, „Luceafărul”, „Tribuna”, „Ramuri”, „Scânteia”, „Românul”, „Evenimentul”, „Adevărul literar şi artistic”, „Curentul”, „Curierul naţional” etc. Nenumăratele sale piese au cunoscut reprezentări în ţară şi în străinătate, au fost adaptate pentru teatru radiofonic, film şi televiziune, recoltând mai totdeauna cronici elogioase şi fiind încununate cu o mulţime de premii ale Ministerului Culturii, ale Uniunii Scriitorilor, ale Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti și ale Academiei Române. În 1986 i s-a acordat Premiul Uniunii Scriitorilor pentru întreaga activitate.
Cel mai prolific dramaturg contemporan
Venite în teatrul românesc după comediile social-politice ale lui Aurel Baranga şi dramele cu intenţii simbolice ale lui Horia Lovinescu, piesele lui Everac, cel mai prolific autor dramatic român contemporan, având vocaţia actualităţii stringente şi pasiunea interogaţiei, vor ilustra, în limitele ideologice ale epocii şi cu un angajament demonstrativ extrem de mobil, transformarea caracterului şi psihologiei umane într-o societate ce evoluează rapid, implicând salturi spectaculoase în viaţa individului şi în relaţiile sociale. Anul 1959 poate fi numit „anul Everac” pentru dramaturgia românească: atunci i s-au jucat, aproape concomitent, mai multe piese: la Iaşi Poarta (la Teatrul Naţional) şi la Bucureşti Ferestre deschise (la Teatrul Mic), Explozie întârziată (la Teatrul Bulandra) şi Descoperirea (la Teatrul Giuleşti). Ele propuneau publicului un gen nou, „teatrul-dezbatere” asupra mutaţiilor din conştiinţă, ceea ce s-ar fi vrut un fel de nouă dramă absolută camil-petresciană. Bunăoară, ţărănimea, după secole de stabilitate, era brusc confruntată cu imperativul socialist al colectivizării agriculturii; simţul milenar de proprietate era subminat, familia tradiţională se destrăma, „poarta” sufletului ţărănesc (Stancu Văratecu) era zăvorâtă. Fresca dramatică Ochiul albastru (1961) punea problema agresiunii civilizaţiei asupra naturii (construirea unei hidrocentrale), cu urmări conflictuale şi asupra naturii umane înseşi. Iar Ştafeta nevăzută (1964) făcea elogiul spiritului de dreptate care se poate întoarce chiar împotriva căutătorului dreptăţii. Prin personaje ca biologul Pavel Cristian (Camera de alături, 1970) sau Livia Gavrilescu (Zestrea, 1971), Everac se înscria în comandamentul epocii de a crea un tip de „erou nou”, muncitor superior, cu personalitate fermă, a cărui dominantă să fie responsabilitatea faţă de ceilalţi şi de societate, curajul angajării totale, abnegaţia, solidaritatea umană în apărarea dreptăţii şi promovarea adevărului. Totuşi, treptat, dramaturgul-eseist complică procesul de descoperire şi afirmare a omului printr-un joc al aparenţei şi esenţei, care, departe de a produce comicul obişnuit, se menţine în dramă, prin dezbatere intelectuală sau revelaţie psihologică, uneori cu un substrat modern-tragic. Această evoluţie „periculoasă” a dramaticului Everac a denumit-o „spectacularizare”. Fenomenul este ilustrat mai ales în piese ca Patimi, Subsolul (1967), prin doi tineri dominaţi de idei primite de-a gata, care îi determină să nu ia nimic în serios, nici chiar dragostea. În alte nenumărate piese de teatru, scenarii de radio, televiziune, film, bucurându-se şi de interpretările unor mari actori, Everac a obţinut succese de public îndeosebi prin problematica social-umană actualizantă, elogiind încrederea neţărmurită a individului în idee (Cartea lui Ioviţă, 1980), dreptul lui la fericirea personală (A cincea lebădă, 1978), pericolul înstrăinării pe alte meridiane (Un fluture pe lampă, 1974), în genere, consecinţele unei existenţe inautentice, cu rupturi de personalitate producătoare de dureroase drame. Totul, cu sensurile deturnate inteligent, cu deplină ştiinţă a meşteşugului dramaturgie. Pentru că Everac posedă talentul şi priceperea de a construi chiar în interiorul unui conflict structurat tezist, conjunctural, personaje care evoluează în jurul unei idei-adevăr, pe care dialogul o ilustrează cu forţă, dând spectatorului / cititorului impresia că fiecare om are nu numai adevărul lui, dar şi dreptul afirmării acestuia ca justificare a existenţei sale. Din prea multele piese produse de dramaturg şi mereu reprezentate de-a lungul timpului, aproape toate beneficiind de o presă foarte favorabilă, ar mai putea fi citate: Himera (1964), Acord (1977), Ordinatorul (1980), Salonul (1983), Beţia sfântă (1984), D’ale protocolului (1989), La marginea lumii (1992) sau scenariile (de radio, televiziune, film) Discurs despre o floare (1966), Omul de lângă tine (1967), Marcuse şi Fifica (1969). În proza scurtă, Everac realizează variaţiuni ale tipologiei umane ce populează existenţa cotidiană banală, unde dramele se subţiază şi se topesc fără conflict, iar psihologiile nu se încheagă nici măcar în individualităţi. E un soi de lume cehoviană alunecată în derizoriu, care mimează relaţiile sociale pentru a supravieţui într-o societate în prea repede schimbare, alienându-şi sau vidându-şi informul eu.
A trăit în judeţul Argeş aproape 40 de ani
Binecunoscutul dramaturg Paul Everac, care a încetat din viaţă la vârsta de 87 de ani, a trăit în judeţul Argeş aproape 40 de ani. Tocmai de aceea, primarul comunei Dâmbovicioara, localitatea în care dramaturgul şi-a trăit ultimii ani din viaţă, s-a gândit la un moment dat să facă un muzeu al marelui scriitor, care a şi realizat câteva proiecte culturale în această comună. Everac a stat în localitatea Podu Dâmboviţei timp de aproape 40 de ani. El a locuit aici din 1972. Dramaturgul a realizat destule proiecte culturale în localitatea sa de suflet. A construit un mic amfiteatru şi un complex de statui în aer liber la ieşirea din sat. Acesta a devenit în ultimul timp o adevărată zonă de turism rural, existând aici o mulţime de pensiuni.
Este Cetăţean de Onoare al Argeşului şi Muscelului
Câteva dintre piesele scrise de Everac au fost puse în scenă şi la teatrul Alexandru Davila din Piteşti. Chiar după moartea sa, Consiliul Judeţean Argeş a hotărât ca dramaturgul Paul Everac să primească, post-mortem, titlul de Cetăţean de Onoare al Argeşului şi Muscelului. A fost ales în mai multe rânduri în Biroul de Conducere al Uniunii Scriitorilor din România și a condus mulți ani Secția de Dramaturgie. După schimbarea din decembrie 1989, i s-au tipărit trei volume de teatru incluzând zece piese noi, romanul „Câteva feluri de dragoste“, volumul de nuvele „Câteva feluri de moarte“, volumul de poezii „Poeme crepusculare“, eseuri social-politice ca „Reacționarul“ și „Mai are România vreo șansă?“, eseul filozofic „Breviar despre lume și viață“ și mai multe volume de tablete între care „La poarta din dos a Europei“.
M.I.
0 Comentarii