Dumitru Alimănișteanu a anticipat mersul evenimentelor după abdicarea, în decembrie 1947, a regelui Mihai (după toate indiciile, „Castelul” de la Bilcești ar fi fost destinat să devină pavilion de vânătoare al acestuia) și a donat Institutului de Cercetări Agronomice al României (ICAR) întreg domeniul, inclusiv „Castelul”. Dumitru Alimănișteanu a intuit viitorul eforturilor sale de pionierat în tehnologiile pomicole – ca o axă pentru continuarea unor cercetări – și nu a mai așteptat Decretul 83 din martie 1949, de preluare și transformare a obiectivelor în simple Gospodării Agricole de Stat, după modelul sovhozurilor sovietice – denumite ulterior Întreprinderi Agricole de Stat (IAS).
Bilceștiul a devenit o bază experimentală pomicolă de elită în rețeaua unităților de cercetare românești. Modul de folosință în continuare al terenurilor a fost stabilit în funcție de planul tematic de cercetare. Au fost organizate experimentări și s-au dat soluții pentru terasarea dealurilor și înființarea plantațiilor pomicole. Direcția prioritară a cercetărilor au constituit-o, însă, arbuștii fructiferi; în primă etapă – coacăzul negru, alături de zmeur și trandafirul de dulceață. Dar, cu precădere, s-a dedicat afinului de cultură. Colecția, cu câteva soiuri, a fost adusă din America (1958-1960), cu prioritate la nivel național, amplasată aici datorită solurilor acide. A funcționat ca punct de cercetare tutelat, de la zeci de kilometri, fie de Institutul de la Mărăcineni, fie de stațiunea Pomicolă Voinești din județul vecin, Dâmbovița, situație în care se găsește și în prezent.
Citește și Pastila de frumos. Un muscelean – precursor al pomiculturii moderne româneşti (I)
„Castelul”, fără terenuri, a fost vândut unei firme private în 1993; ca urmarea a unor reparații, un incendiu a distrus în întregime acoperișul, încercările ulterioare nereușind să îl mai aducă la forma inițială. Din nefericire, nu numai „Castelul” (aparent fără stăpân), dar și întreg domeniul (57 ha în prezent), administrat de la distanță de o singură persoană, un tehnician cu sarcini și de paznic, se găsește în stare de paragină și continuă degradare. Din parte-mi, drept recunoștință și mulțumire de a mă fi găzduit, ca administrator al producției, un an (1957), a fost constituirea Bilceștiului, la apogeu, în 1977, ca Stațiune de Cercetare Pomicolă, instituție de sine stătătoare, atunci când conjunctura de coordonator al pomiculturii la nivel național mi-a permis să fac acest lucru. Am așternut cu durere rândurile de mai sus, în neputința mea actuală față de situația creată la Bilcești, mai ales că majoritatea celor 18 stațiuni de cercetări pomicole înființate în 1977 se găsesc într-o stare similară… Să mai avem vreo speranță?
Dr. ing. Ilarie Isac
0 Comentarii