Și, pe aceeași linie (vezi ediția din 18 decembrie 2024), sunt descrise catacombele mass–media românești în primii ani „post decembriști”, în articolul „Presa – între reinventarea democrației și reinventarea realității” apărut în România liberă, în mai 2019. Și, de atunci, perfidia s-a perfecționat, atingând cote maxime în campania electorală recentă, mai ales la unele televiziuni bucureștene.
Redau cuvântul d-lui Eugen Șerbănescu: „Sunt complicități ascunse, unele provenind din trecut, antedecembriste, altele contractate mai recent – fie politice, fie financiare, fie personale, fie toate la un loc – care fac selecția în pagină sau pe ecran. Războaiele presei nu sunt și războaiele publicului. Din cauza inflației de publicații, apare fenomenul de supra-reflectare și supra–interpretare, creându-se fapte de presă majore din fapte de realitate minore, evenimente din non-evenimente. Se mai observă că războaiele se duc mai mult în jurul declarațiilor, comentariilor, declarațiilor la declarații, comentariilor la comentarii – ocupații cumva futile, cronofage și ineficiente, decât în jurul acțiunilor propriu–zise. S-a creat o cultură cumva suprarealistă, o supracultură verbală în detrimentul structurii faptice, ca și cum s-ar mărșălui, în gol, deasupra mării, mult după ce s-a terminat coasta muntoasă…
Nu există profesiune sau meserie pe lume care să nu aibă restricții, norme, coduri de conduită, doar presa română – teoretic vârf de lance, conștiința vie a societății civile – pare singurul corp profesional care nu are nevoie de așa ceva. Oricine și oricât de grav ar greși, nimeni nu are responsabilitate – reporteri, redactori, editori, directori, patroni. Pentru ei, publicul este o căldare care înghite orice. Există și ziariști de conștiință, de convingere, profesioniști, dar sunt departe de a fi predominanți. Ca și societatea românească, și presa are oazele ei de seriozitate, de vocație, de etică profesională. Însă impresia generală este fie de neseriozitate, improvizație, diletantism, fie de agendă ascunsă, manipulatorie. Situația fiind generalizată, consecința este că publicul nu are soluție alternativă. Să ne mai întrebăm atunci de ce depresia națională (inaugurată acum 30 de ani, pe vremea teroriștilor negăsiți nici până azi) este atât de avansată, de ce refuzul implicării în viața cetății este atât de răspândit? Poate din cauză că aparența – la al cărei fake lucrează din plin ziarele și televiziunile – nu mai corespunde deloc cu esența. Ca urmare, grosul populației – păcălită de atâta vreme – și-a mortificat sensibilitatea civică și preferă să se refugieze într-un fel de autism social, inclusiv în refuzul de a mai citi ziare sau de a mai urmări emisiunile tv sau de a merge la vot.
Citește și Pastila de frumos. Tenebrele Social-Media româneşti (I)
Adevărul este că, până la public, controlul și sancționarea derapărilor din presă ar trebui să fie în grija unui organism propriu, de salvgardare a perceptelor deontologice – care nu există. Astfel că presa – deși denunță, pe bună dreptate, lipsa de transparență a autorităților – uită să practice același standard cu ea însăși. La nicio derapare sau defecțiune, publicul nu a fost anunțat ce măsuri au fost luate față de cei în greșeală. Pe măsură ce și-a diminuat tirajele, presa a devenit un fel de ucenic vrăjitor al democraţiei, care – chiar dacă nu-și distruge mentorul, ca în poveste – o distorsionează şi o deturnează la greu. Poate (și) de aceea – alături de alte cauze – printul e pe cale de dispariție… Este clar că, față de tribulațiile pe care le traversăm, democrația din România se cere reinventată, operație care însă nu se poate face prin reinventarea realității, ci prin reflectarea ei riguroasă, fără parti pris – singura abordare care poate ajuta la îndreptarea lucrurilor.
Este vorba, în esență, de asumarea rolului de ventilaţie a societăţii (iar nu de motor al ei), de mijloc de edificare a democraţiei (iar nu de scop al ei). Abdicarea de la aceste pre-condiţii de funcționare a presei sau – mai rău – transformarea ei în instrument de șantaj, de execuție politică sau de uzurpare a altor puteri şi mecanisme ale democraţiei împing societatea în colaps. Nici una dintre puterile democraţiei – și deci nici presa – nu-şi poate aroga vreun drept de preemţiune asupra celorlalte. Libertăţile – exersate în numele libertăţii – sunt fatale, ca şi amputarea ei”.
Cer scuze mass-media argeșene, erudiților ei slujbași, marea majoritate neîncadrându-se în radiografia de mai sus. M-am simțit însă, aș putea considera, chiar dator să fac această intervenție, ca trăitor al unor vremuri sumbre și într-un fel implicat în evenimentele aduse în realitatea timpurilor de azi de o serie de iresponsabili. Sunt revoltat pe unele ecrane bucureștene părtașe, care își oferă serviciile unor admiratori (potențial continuatori) ai autorilor de „liste negre”. Pe care și tatăl meu a figurat. Eram copliandru și nu înțelegeam de ce tata își petrecea nopțile în locații ascunse. Paradoxul a făcut ca, scăpând de „cămășile verzi”, a căzut pradă „cămășilor roșii” cu stagiul la Canal. Revenind la unele canale TV bucureștene, o rușine națională (atenție, un pericol!), câțiva „părerologi” frustrați manipulează, după toate regulile șarlataniei, firavul spirit civic al electoratului românesc. Mi-e teamă să nu ne trezim prea târziu, trebuind să petrecem nopțile în ascunzișuri!
Dr. ing. Ilarie Isac
Citește și Pastila de frumos. De la „Frumosul de Voineşti”, la o frumoasă crainică a Televiziunii Române
Citește și Pastila de frumos. Învăţământ „dual” într-un sat din România acum 100 de ani
0 Comentarii