Un articol cu titlul de mai sus a apărut în „România liberă”, miercuri, 16 martie 1994, sub semnătura maestrului Marin Ioniță. Îl republic pentru a face o paralelă între atmosfera de la noi, de debut a „tranziției” spre „capitalism” în economia agrară și etapa în care se găseau țările apusene, expusă în această rubrică în cele patru ediții anterioare.
„În pomicultura modernă din întreaga lume se folosește sistemul de avertizare, se dau semnale de alarmă de apropiere a unor pericole pentru livezi, ca brumele târzii, atacurile de boli și de dăunători, în scopul de a se lua măsuri de ocrotire și combatere. Cel mai sever avertisment pe care îl dă la această dată Societatea Națională a pomicultorilor din România se referă la primejdia tezelor de la Cotroceni. „Cea mai sigură cale de distrugere a pomiculturii românești este separarea formei de proprietate de cea de exploatare a pământului”, ne spune dl. ing. dr. Ilarie Isac, președintele acestei societăți.
Nici o formă asociativă nu este eficientă în producția pomicolă. Există destule glasuri ale voiajorilor, veniți din călătorii de agrement pe meridianele lumii și pe banii statului, care vor să ne convingă despre cooperarea și asocierea în agricultura occidentală. Eroare, din necunoaștere sau cu bună știință. Modelul ideal și omniprezent este, acolo, acela în care proprietarul livezii este și singurul lucrător al acesteia. Un om, un tractor, o livadă (optim viabilă: între 15-25 ha), inventarul necesar și atâta tot. Dacă ar fi deschis ochii mai bine, voiajorii noștri ar fi văzut că formele de asociere și cooperare nu se pot întâlni în producție, ci numai în valorificarea acesteia, ceea ce este cu totul altceva.
Față-n față cu modelele agriculturii moderne, președintele țării are nostalgia obștilor țărănești încă de pe vremea năvălirii barbarilor.
Adevărul este că pomicultura românească se află, la această dată, într-un punct mort. Nici fermele mari din fostele IAS-uri, nici asociațiile pomicole și nici livezile pulverizate din fostele CAP-uri nu se dovedesc viabile. Alternativa arendării este și ea catastrofală. Livezile ar putea să încapă pe mâna unor persoane care n-au decât bani și interese, puse pe căpătuială printr-o exploatare care să lase epuizați și pomii, și pământul. Singura formă acceptabilă ar fi concesionarea, în care beneficiarul să fie obligat să cumpere pomii și să facă investiții de replantare și reîntinerire a livezilor. Concesionarii să nu depășească vârsta de 35-40 de ani și să aibă șansele de a deveni proprietari. Altfel, va trebui să ne îndreptăm pașii fie către obștile țărănești – de pe vremea lui Ciubăr-Vodă – fie spre sistemul plantațiilor de bananieri sau arbori de cauciuc din… colonii.”
Am avertizat permanent, propunând soluții, oferindu-mi personal aportul. Zadarnic, „Originile răului”, circumscrise sintetic în sintagma frecvent repetată de președintele țării precum că „Proprietatea este un moft”; „asociați-vă”, s-au înfiripat adânc în mentalul celor ce au decis și acționat, de sus până jos, în domeniul funciar, și nu numai.
Cu finalitatea pe care o trăim: satele depopulate, terenuri părăsite, emigrație de peste 4 milioane, 70-80% din necesarul de consum alimentar, asigurat din import?! Fără nicio strategie de remediere, măcar?! Să așteptăm o minune în anul electoral care vine?!?
Dr. ing. Ilarie Isac
Citește și Pastila de frumos. Ferma
Citește și Pastila de frumos. Lanurile mov
0 Comentarii