Tema pe care doresc să o dezbat este urmarea unor reportaje recente, repetate, pe ecranele TV, referitoare la dezastrul (nefiind singurul) în care se află Institutul de Cercetare–Dezvoltare pentru Legumicultură și Floricultură Vidra – jud.Ilfov, un institut similar celui de la Mărăcineni, dar care și-a restrâns dramatic activitatea, atât în laboratoare, la care în majoritate a pus lacăte; iar în privința terenului – din 300 ha pe care mai producea sămânță de legume din soiuri românești – mai dispun de 10 ha.
O fac mâhnit, îngrijorat, ca unul care am fost implicat în fenomen, în domeniul pomicol, determinându-i mersul într-o anumită perioadă, pe care o voi prezenta în detaliu. Sper ca, în cuprinsul a 2-3 ediții să reușesc prezentarea de ansamblu a organizării activității de cercetare științifică în agricultura românească. Mai lent și mai întârziat, statul român (după anul 1850), în toate domeniile, a apelat la experiența, mai „luminată”, venind dinspre Apus. Vectorii au fost tinerii școliți în Franța, Germania, Austria. În agricultură, prima organizare incipientă – neinstituțională – a constituit-o „Stațiunea Agronomică” (1886). La care s-au adăugat, după Unire, alte câteva nuclee: Cluj, Chișinău, Băneasa.
Adevărata organizare instituțională a cercetării științifice, cu îndrumare unitară, sistematică, are la origine Legea Adunării Deputaților din 1927 de înființare a Institutului de Cercetări Agronomice – ICAR – care și-a început activitatea la 1 ianuarie 1928, sub conducerea directorului general Gheorghe Ionescu Șișești, în fapt inițiatorul acțiunii de înființare a acestei instituții. Cu studii în Germania. Fără local propriu, a început construcția unui sediu inaugurat la 19 iunie 1937. O adevărată clădire monumentală, funcționând și astăzi, pe Mărăști 61, București. Ce a însemnat aportul științei în rutinata și empirica agricultură a României, cu totul general și sintetic, vorbesc următoarele cifre: în 1935, la noi se obțineau, în medie, la grâu 800 kg/ha; la porumb 700kg/ha, la jumătate cât în țările vestice. Astăzi, la grâu media este de 5000–6000 kg/ha; la porumb s-a ajuns și la 10.000 – 12.000 kg/ha.
Citește și Pastila de frumos. Tot despre regele Carol al II-lea
În 1961, ICAR își schimbă titulatura în Institutul Central de Cercetări Agricole – ICCA, pentru ca în 1969 să devină actuala Academie de Științe Agricole și Silvice – ASAS. Diversele domenii ale agriculturii au fost reprezentate în aceste instituții centrale ca Secții Științifice, cu câteva stațiuni în teritoriu (gen Studina, Lovrin ș.a.). În 1957 se produce o „schismă” pe linia specializării, luând ființă instituții pe domenii, Institutul de Cereale–Plante Tehnice la Fundulea, Institutul de Cercetări Horti–Viticole la Băneasa – București și altele. După 10 ani, în 1967, mergându-se pe linia unei și mai profunde specializări, ICHV se divide în institute pe profil, amplasate în zonele de maximă concentrare a producției, cu îndelungate tradiții. Așa s-a creat actualul Institut de Cercetări Pomicole Mărăcineni, fără sediu, funcționând mai întâi la Micești, în dependințe ale Vilei Micescu. Actualul sediu a fost dat în folosință în 1971, similar celui de la Vidra, pentru Institutul Legumicol, despre care am făcut vorbire. La rândul lor, institutele de profil și-au format o rețea de srațiuni pe cuprinsul țării, în centrele (județele) cu concentrări mai însemnate din speciile respective.
Mi-am început activitatea la 1 decembrie 1957, în urma unui concurs organizat de ICHV Băneasa, la o astfel de stațiune, respectiv Stațiunea Experimentală Pomicolă Voinești, pe Valea Dâmboviței, unitate care luase ființă în 1950. În ce consta activitatea într-o stațiune, după modelul clasic.
Mai întâi o clarificare, o consider necesară pentru larga opinie publică, a celor două noțiuni: Experimentare: Verificarea cunoștințelor deja existente, pe cale practică, în condițiile date. Un exemplu, mai multe soiuri („cunoștințe existente”) cultivate unele lângă altele, în numitele „culturi de concurs”, urmărindu-le cum se comportă, câțiva ani și stabilirea, pe diverse criterii, a celor mai bune pentru zonă. Cercetarea, în schimb, comportă investigare (studii, căutări), originalitate, în scopul dobândirii de noi cunoștințe științifice sau tehnologice. Crearea de noi soiuri, spre exemplu, cu dorința de a îngloba într-un nou soi calități și însușiri existente în alte diferite soiuri, constituie un obiectiv specific de cercetare. Obișnuit, cercetătorul urma să prezinte rezultatele în comunicări (rezultate parțiale) și referate (rezultate finale, cu concluzii), în sesiuni anuale, adunări ale cercetătorilor și uneori ale cadrelor didactice. Respectivele materiale (se mai continuă încă) se publicau în volume de „Lucrări științifice”, acestea constituind „decontul” către societate al trudei, uneori de ani și ani, pe care Ministerul Agriculturii le recepționa, urmând să le folosească în „îndrumarea” agriculturii. În ce măsură o fac, reportajul TV amintit, a prezentat actualul ministru și pe dl. fost ministru Daea, ridicând din umeri! Voi continua.
Dr. ing. Ilarie Isac
Citește și Pastila de frumos. „Umbre – perene” în peisajul natural românesc
Citește și Pastila de frumos. Diversiuni, scorneli, intrate în istorie
0 Comentarii