Părintele Teofil Bădoiu s-a născut în anul 1925, în ziua de 11 septembrie, în satul Vlădeşti din Argeş. Fire sensibilă, s-a apropiat mai mult de mama sa, pe care a iubit-o enorm. Nu vor sta prea mult împreună. La doar 42 de ani, după ce dăduse naştere la patru copii, ea va pleca la cer. Această dispariţie avea să îi încerce lui Titu (numele de botez al părintelui) sufletul şi credinţa. În lipsa mamei, cei patru copii s-au împrăştiat, căutând fiecare un rost prin lume. Tatăl, chinuit de patima beţiei, nu a fost în stare să le ofere nimic. Aşa a intrat părintele Teofil în adolescenţă. Ani mai târziu părintele Teofil Bădoiu avea să spună că, din momentul în care a auzit de viaţa călugărească, în inimă i s-a aprins o dragoste greu de înţeles. „Simţeam că arde ceva în mine. Ca atunci când pe un foc plăpând arunci un braţ de lemne uscate. Din clipa aceea nu am mai avut linişte. Doream să plec să văd cum e călugăria”. Și, așa şi-a început Titu Bădoiu viaţa monahală la mănăstirea Slănic.
Răscoala din Corbi
Securiştii nu l-au arestat pe părintele Teofil, dar l-au dat afară din mănăstirea Slănic. Politrucii nu i-au făcut nimic părintelui stareţ Vitimion Nețoiu. Era prea bătrân. A rămas singur, să grijească schitul gol, pustiit de vieţuitori. Ucenicul său a mers la Corbii de Piatră, un sat întemeiat de câţiva ciobani sosiţi din Ardeal, în vremea prigoanei catolice. Acolo i s-a stabilit domiciliu forţat şi tot acolo avea să fie anchetat în repetate rânduri.
Comuniştilor nu le ajungea faptul că îl izgoniseră din schit. Doreau cu orice preţ să îl compromită, forţându-l să-şi lepede voturile monahale şi să se căsătorească. Nu se mulţumeau cu ameninţări, ci recurgeau deseori la bătăi sălbatice: „Când plecam de acolo, beat să fi fost, şi tot aş fi mers mai bine. Ajunsesem piele şi os. Atunci am înţeles că lupta cu comuniştii e mai grea decât cea cu diavolii. Dracii fugeau de rugăciune, pe când comuniştii nu”. Prigoanei din afară i se adăuga lupta lăuntrică. Părintele fusese cu desăvârşire cufundat în calea sa monahală. O iubise cu nesaţ, robit de frumuseţea şi liniştea slujbelor de noapte, de prezenţa luminoasă a părintelui Vitimion, de dragostea caldă a celorlalţi fraţi. Acum, izgonit înapoi în lume, lipsit de dogoarea duhovnicească în care se formase, trăia ca într-o închisoare. Se ruga fierbinte pentru ca Domnul să îi mijlocească întoarcerea, dar dorinţa nu i se împlinea. Cerul părea surd la rugăciunile sale necontenite. Nopţi nenumărate au trecut în priveghere şi suferinţă. Ore întregi în care plângea, cerând îndurare pentru păcatele sale. Cei care l-au cunoscut în acea perioadă povestesc că durerea sa interioară era atât de intensă, încât leşina de multe ori în timpul rugăciunii. Îl găseau prăbuşit în faţa icoanelor, într-o baltă de lacrimi, topit de rugăciune şi plâns. Singura mângâiere erau întâlnirile sale tăinuite cu părintele Vitimion Nețoiu. Când nu mai putea răbda dorul după mănăstire, lua calea Slănicului. Mergea noaptea prin păduri, sub ameninţarea temniţei şi a morţii. Stareţul îl primea cu bucurie, îl spovedea şi îl împărtăşea, slobozindu-l apoi întărit. La un moment dat, răbdarea securiştilor a ajuns la sfârşit. Sătenii din Corbi făcuseră zid în jurul părintelui iubindu-l nespus, pentru credinţa şi bunătatea lui. Comuniştii l-au arestat, ameninţându-l că dacă nu se leapădă de călugărie va putrezi pe veci între zidurile celulei. „Părea că nu mai am scăpare… Răcneau mereu la mine: „Banditule, de ce nu te însori?”. Atunci i-am spus şi eu ofiţerului: „Dacă dumneata ai fi ameninţat cu moartea, ai fi dispus să-ţi calci jurământul depus ca militar?”. Mi-a răspuns că nu. Atunci i-am spus că jurământul meu ca şi călugăr e mai important decât cel depus de el ca militar şi că nu mi-l voi încălca nici mort! Mai repede mă gândeam la moarte. Şi la puşcărie. Pentru mine era totuna. Temniţele comuniste erau tot un fel de mormânt”. Soarta părintelui părea pecetluită. Dar Dumnezeu avea cu el alt plan… Vestea arestării sale a făcut înconjurul satului şi aprigii ciobani din Corbi s-au răsculat, repede şi fără veste. Au luat cu asalt Miliţia, iar anchetatorii s-au speriat. Au chemat armata de la Piteşti, dar pe părintele Teofil au fost nevoiţi să îl lase să plece. Revoluţia de la Corbi a fost semnul dumnezeiesc al rugăciunilor ascultate. O revoltă nebunească şi neaşteptată, unică în felul ei. Un sat care apăra un călugăr în plin comunism! La scurtă vreme după răscoala din Corbi, părintele Teofil avea să se aciueze din nou într-o mănăstire. Dar nu ca monah, ci ca portar, la obştea de maici de la ctitoria vâlceană a lui Preda Brâncoveanu şi a domnitorului Matei Basarab, Mănăstirea „Dintr-un lemn”. Deşi era cleric, a vieţuit smerit, ca un simplu muncitor care le ajuta pe maici prin gospodărie.
Reîntoarcerea
După şapte ani de pribegie, Teofil Bădoiu, monahul care înflăcărase sufletele ciobanilor din Corbi cu rugăciunile sale, s-a întors acasă. Părintele Vitimion l-a întâmpinat cu braţele deschise, la fel ca atunci când intrase pentru prima dată pe porţile schitului, la nici 19 ani. Acum avea 43, dar trecuse prin încercări ca pentru 100 de ani. Încet, ca un oştean zdrobit de lupte, dar cu sufletul îmbărbătat de frumuseţea biruinţei, bătrânul stareţ Vitimion slăbea pe zi ce trece. Deşi duhul îi era acum mai treaz ca oricând, lutul i se fărâmă încet, ca al oricărui muritor. În anul 1978, i-a trecut stăreţia ucenicului său iubit. Părintele Teofil a primit slujirea cu bucurie.
Acum putea să îşi urmeze visul care îl aruncase în braţele Securităţii – să umple mănăstirea de tineri. La 12 ani după ce părintele Teofil Bădoiu preluase conducerea mănăstirii, a plecat la Domnul bătrânul stareţ Vitimion Nețoiu. Și părintele Teofil Bădoiu s-a stins aşa cum se sting toţi oamenii.
A trecut dincolo discret, la fel cum a şi trăit. S-a întâmplat pe 17 iulie 2010, și a fost înmormântat chiar de praznicul Sfântului Prooroc Ilie.
M.I.
0 Comentarii