Părintele Roman Braga s-a născut în județul Lăpușna (Republica Moldova), în localitatea Condrița (2 aprilie 1922). Face clasele primare în satul natal, apoi, de la o vârstă foarte fragedă, la doar 12 ani, este primit frate la Mănăstirea Căldărușani. Se înscrie peste un an la Seminarul Teologic de la Cernica, dar după desființarea acestuia (1940), este transferat la Seminarul Central din Capitală.
Dorind să se apropie de casă după recuperarea temporară a Basarabiei, ultimul an este absolvit la Seminarul Teologic de la Chișinău (1943). Revine în București și, după intenși ani de studii, în anul 1947 absolvă Facultatea de Teologie cu mențiunea magna cum laude și, totodată, Facultatea de Litere și Filosofie. Obține și certificatul de profesor de limba română și religie, întrucât absolvise Seminarul Pedagogic „Titu Maiorescu” (București).
Nu a fost legionar, dar a fost arestat sub această acuzație
Părintele Roman Braga nu fusese legionar, însă în anul 1948 este arestat sub această acuzație, pretext obișnuit în epocă. După un an de anchetă foarte dură, primește o sentință de cinci ani de temniță grea. Va ajunge în închisoarea de la Pitești și trăiește ororile reeducării. Apoi, este trimis la Canal, în colonia de muncă forțată de la Peninsula. O primă etapă se încheie, fiind eliberat în anul 1953, dar primește domiciliu obligatoriu la București. Nu are voie, însă merge pe ascuns la Iași, unde se găsea una dintre surorile sale, viitoarea maică Benedicta. Este tuns în monahism de Mitropolitul Sebastian Rușanu la 2 ianuarie 1954, iar la 6 ianuarie este hirotonit întru diacon. La Iași se împrietenește cu profesorul de matematică Ioan Danilă - viitorul părinte Hrisostom de la Schitul Bucium (Iași), cu care merge în pelerinaje pe la mănăstirile Neamțului și Sucevei. Îl reîntâlnește astfel pe părintele Daniil Sandu Tudor, care era pe atunci stareț al Schitului Rarău.
În studenție, alături de părintele Nicolae Bordașiu, de viitorul Mitropolit Antonie Plămădeală, părintele Roman Braga participase la întâlnirile Rugului Aprins. Alături de alți tineri și studenți, Roman Braga a primit apoi, în capela de la Mănăstirea Antim, binecuvântarea părintelui Ioan cel Străin pentru a practica ruga isihastă. Această experiență duhovnicească avea să rodească și, în același timp, să fie pusă la grele încercări. Părintele Braga este arestat în lotul Rugului Aprins (1958), imputându-i-se participarea la întâlnirile de la Mănăstirea Antim. Primește o condamnare de 18 ani, dar este eliberat prin grațiere în 1964. Bună parte din pedeapsă este executată în colonia de muncă de la Salcia.
Apostolat în Brazilia și preot în Ohio (SUA)
După 1964 reintră în rândul clerului, fiind hirotonit preot prin grija Episcopului Valerian Zaharia (Oradea). După ce lucrează pentru câteva luni ca arhivar la Episcopia Oradiei, începând cu 1 ianuarie 1965, părintele Roman Braga devine preot în localitatea Negrești (Maramureș). Trei ani mai târziu ajunge pentru o scurtă perioadă în comuna Sârbi, aproape de Oradea, apoi, începând din 1968, are posibilitatea să plece din țară, ca preot misionar. Va face această lucrare de apostolat, între anii 1968 și 1972, pentru comunitatea românilor din Sao Paolo (Brazilia). Viața părintelui Roman Braga, reintrată pe un făgaș lipsit de convulsii majore, ia apoi o nouă turnură: este invitat de Episcopul Valerian Trifa să slujească în America de Nord.
Ajuns la Episcopia de la Vatra, începând din 1972, timp de șapte ani, va face educație religioasă tinerilor, scrie în presa religioasă a exilului, aduce prețioase mărturii creștine și anticomuniste, traduce texte bisericești, transpune anumite cântări liturgice din limba română în engleză. În octombrie 1979 este numit preot al unei comunități românești din Ohio, iar din anul 1982 slujește la Catedrala ”Sf. Gheorghe” din Southfield (Michigan). După alte câteva schimbări ale parohiei, în anul 1988, se retrage definitiv la Mănăstirea ”Adormirea Maicii Domnului” (Rives Junction, Michigan). Părintele Roman Braga a plecat la Domnul în ziua de 28 aprilie 2015.
„Dacă te duci la Antim, vezi o altă generație făcând Rugăciunea Inimii”
În scrierile sale, părintele Braga a lăsat valoroase mărturii despre ceea ce s-a petrecut la Mănăstirea Antim în anii ’40, despre părintele Daniil Sandu Tudor etc. Un fapt mai puțin sesizat este acela că exista o anume „polemică” frățească, între cei care participau la întâlnirile Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim și călugării de la Mănăstirea Cernica. În volumul de interviuri cu Dinu Cruga, și acesta participant în studenție la întâlnirile de la Antim, părintele Roman Braga subliniază faptul că, personal, el încerca o sinteză între învățăturile primite la Antim și cele de la Cernica, în privința practicii rugăciunii: „…pe urmă am văzut că dacă te ocupi prea mult de metodă nu mai este duhul. Poate că am fost influențat și de călugării mei de la Cernica. Erau acolo Părintele Dionisie care mai trăia, Părintele Teodosie. Când au auzit ce facem noi la Antim, bătrânii au început să zâmbească. Și au spus: «Auzi, ei țin conferințe despre Rugăciunea Inimii!» Era ceva nou pentru ei. Cum poți tu să vorbești despre Rugăciunea Inimii, când trebuie s-o faci! Nu! Despre lucrurile acestea nu se vorbește. Este un lucru de taină. Și de la ei știu că duhovnicii lor nu la toți le dădeau binecuvântarea să înceapă, ci numai la unii, cu mare control și cu mare scumpete”.
Părintele Roman Braga se dovedește astfel un om al nuanțelor și un trăitor a cărui inteligență duhovnicească se manifestă constant: „În primul rând sunt oameni care se mântuiesc fără să știe de Rugăciunea Inimii. Nu e mai puțin adevărat însă că atunci [anii ’30-’40] au început civilii, mirenii, atunci a început intelectualitatea Bucureștilor să întrevadă o duhovnicie care le depășea cultura; și pare-se că și acum, dacă te duci la Antim, vezi o altă generație făcând Rugăciunea Inimii. Atunci însă a început. E foarte bine că e așa, dar eu sunt și pentru atitudinea aceea a călugărilor de la Cernica; nu se bagatelizează lucrurile acestea, nu se dau oricui. Este o inițiere; este o disciplină tainică”.
„Niciodată nu o să atingem nivelul spiritual pe care l-am avut în închisori”
Experiența închisorii a însemnat însă proba de foc prin care membrii Rugului Aprins, precum toți martirii și mărturisitorii închisorilor comuniste, au fost puși la încercare, subliniază părintele Roman Braga: „Și mai spun un lucru: niciodată nu o să atingem nivelul spiritual pe care l-am avut în închisori. În închisorile comuniste nu era creion, nu era hârtie, nu era televizor, nu era nimic. Și mai ales în anul de izolare pe care l-am trăit, când nu te puteai uita la nici un orizont exterior, când nu era nimic, decât patru pereți, trebuie să cobori în tine, să găsești un orizont lăuntric, fără de care înnebuneai.
Poate îmi e și rușine să spun că a trebuit să fim forțați să ne găsim pe noi înșine. Eu mai aveam ceva idei despre rugăciune pentru că veneam de la Rugul Aprins: aveam însă mai mult ideea teoretică a ce însemna rugăciunea. Aș putea spune că atunci, în momentele acelea grele, am practicat Rugăciunea Inimii; am practicat-o intens. Și atunci am putut să descopăr ce este, care este frumusețea vieții interioare”.
Cum a reușit să treacă părintele Roman Braga prin atâtea încercări? Iată un posibil răspuns și o mărturie pe care a făcut-o spre finalul vieții: „Dragii mei prieteni, cred că taina vieții mele este bucuria. Și nu obosesc niciodată să spun tuturora să fie plini de bucurie. De ce am fi triști atâta timp cât suntem ai Domnului și El ne iubește atât de mult, încât nu poate să-și întoarcă privirea de la noi, așa cum o mamă nu poate să-și întoarcă privirea de la copilul ei”.
Sursa: www.ziarullumina.ro
Citește și Propunere inedită! O statuie a Sfintei Teofana Basarab – amplasată la Piteşti
Citește și Activităţi pentru întreaga familie la Archangels Fest Topoloveni
0 Comentarii