Dumitru Mitoiu s-a născut la 6 octombrie 1916, în comuna argeşeană Dârmăneşti, atunci când tatăl său cădea pe front în războiul pentru reîntregirea neamului românesc. După şcoala primară, în 1929, Dumitru Mitoiu a intrat cu bursă la Seminarul „Patriarhul Miron” din Câmpulung Muscel, continuându-şi pregătirea teologică la Seminarul ”Negru Vodă” din Curtea de Argeş, pe care l-a absolvit în 1937. A urmat Facultatea de Teologie din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1942.
A fost licențiat în drept și teologie
Din 1938 Dumitru Mitoiu a ocupat postul de cântăreţ bisericesc la Parohia Balta Albă. În noiembrie 1942 a fost hirotonit preot pe seama Parohiei Băceşti din județul Roman, slujind pentru puţin timp, deoarece a fost concentrat, iar mai apoi a cunoscut greutăţile refugiului din 1944. Totodată, în 1943, tânărul preot Mitoiu s-a înscris la cursurile Facultăţii de Drept şi Filosofie din Iaşi, în 1947 obţinând licenţa în drept. Pentru opţiunea sa politică din vremea guvernării naţional-legionare, în noaptea de 14-15 mai 1948, alături de alţi preoţi romaşcani, a fost arestat de către siguranţa comunistă. La 18 martie 1949, prin Sentinţa nr. 335, Dumitru Mitoiu a fost condamnat de Tribunalul Militar Iaşi la 10 ani închisoare corecţională pentru „uneltire contra ordinii sociale”. A fost anchetat la Roman şi Suceava, în ultima închisoare refuzând categoric reeducarea care abia începea, fiind trimis în penitenciarul din Aiud. Între 1950 şi 1953, părintele Dumitru a lucrat în fabrica penitenciarului, munca fiind extrem de istovitoare, după cum povestea într-o autobiografie: „Aici eram istovit şi când veneam în celulă cădeam mort”. După o altă mărturie, părintele era „un om slab la faţă, de statură mijlocie şi cu privirile vii de tot. Era numai viaţă în el. Era o fire iute la mânie, dar şi cu multă dragoste faţă de om. S-a purtat cu multă demnitate”.
La Aiud a stat în celulă cu Radu Gyr şi Nichifor Crainic
Verticalitatea de care a dat dovadă în închisoare l-a pus la mari încercări, gardienii obligându-l ca timp de un an de zile să stea izolat, îmbolnăvindu-se astfel de TBC. Din acelaşi motiv, la eliberare, părintele a fost trimis la domiciliu obligatoriu în comuna brăileană Şcheia, unde a fost nevoit să muncească la fermele agricole din împrejurimi. Un an mai târziu, părintele Mitoiu a fost trimis la colonia de muncă de la Culmea, iar din aprilie 1960, la Periprava. La Aiud a stat în celulă cu Radu Gyr şi Nichifor Crainic, iar la Culmea a fost alături de fostul său profesor de la teologie, Ion V. Georgescu. Părintele Mitoiu a fost eliberat la 12 septembrie 1962, fiind nevoit să lucreze în contabilitate, iar abia în iunie 1968 revenind la slujire, ca preot la Vovrieşti, județul Vaslui, şi la Ciurea, județul Neamţ.
Atanasie Berzescu despre părintele Mitoiu în penitenciarul de la Aiud
„La atelier, după o vreme, de la şlefuit am trecut la confecţionat piese pentru jucării. Timpul trecea repede, repede de nu-ţi venea să crezi. Începusem să cunosc lumea de acolo. În faţa mea, la jucării, şlefuia de zor un om, slab la faţă, de statură mijlocie şi cu privirile vii de tot. Era numai viaţă în el. Destul de comunicativ, se uita insistent spre mine. De la o vreme, mă întreabă cine sunt şi de unde vin. Cu o oarecare reţinere, îi răspund la întrebările lui. La rându-i, îmi spune şi el cine-i şi de unde vine. Era părintele Dumitru Mitoiu, care fusese preot în comuna Băceşti, judeţul Vaslui. În legătură cu numele meu de botez, Atanasie, face o glumă, nesărată un pic, dar fără răutate în conţinut. -Cum de porţi numele unui mare sfânt, Atanasie cel Mare, patriarh al Alexandriei? Tu nu-l meriţi.
M-am uitat lung la el, fără să-i răspund. Nu ştia că terminasem şi eu teologia. Şi-a dat seama de gafa făcută, încercând să se poarte frumos cu mine. Îmi căuta prietenia. Aveam să devenim buni prieteni. Avea un suflet mare şi curat. Eram ca doi fraţi, de ne spuneau cunoscuţii noştri că suntem de nedespărţit. Era cu 5 ani mai mare ca mine, născut în 1916. Făcuse teologia şi dreptul la Bucureşti. L-a avut ca profesor pe Ion V. Georgescu, căruia studenţii îi spuneau „Hunul”. I-a mai avut profesori pe Nichifor Crainic, pe Tudor Popescu, Nae Popescu şi alţii. (…) Atât eu cât şi părintele Mitoiu, nefiind agreaţi politic, am fost daţi la munca cea mai grea din fabrică, secţia de prelucrare a lemnului, la Rotărie. Aşa se face că am ajuns eu împreună cu Mitoiu să lucrăm la roate. (…) Nea Mitu, îi spuneam eu. S-a apropiat de mine ca un frate mai mare. Era o fire iute la mânie, dar şi cu multă dragoste faţă de om. În închisoare s-a purtat cu multă demnitate (…) În jurul prânzului, la atelierul de rotărie, unde lucram, îşi face apariţia un gardian şi întreabă: – Cine-i Mitoiu Dumitru? Dar Berzescu Atanasie? Aşa, îmbrăcaţi sumar, în pantaloni şi cămaşă, încălţaţi numai în galenţi de lemn, ne cere să-l urmăm. Ne uitam nedumeriţi unul la altul, nu mai înţelegeam nimic, nu făcusem nimic rău. După el, cu inima tremurândă, mergem la Celular. Acolo coborâm pe scări în jos, la beci. Pe coridor, în faţa noastră, se deschide o uşă de fier. Cu satisfacţia vizibilă, gardianul ne împinge înăuntru şi trânteşte uşa după noi. Ne trezim în beznă. Camera nu avea nicio fereastră şi nici bec. Pe jos era apa până la gleznă… Toţi eram nedumeriţi. De ce ne-au adus aici? Ne rugam lui Dumnezeu să ne ajute să trecem cu bine şi peste această încercare. Părintele Mitoiu se ruga pentru noi toţi. Eram nouăsprezece oameni. Când s-a deschis uşa, la lumina becului de afară am văzut pereţii celulei. Erau tencuiţi cu ciment şi stropiţi cu pete mari de sânge. Cine ştie câţi or fi murit în chinuri, izbiţi cu capul de pereţi. Moartea îşi lăsase pictată faţa pe zidul celulei, care nu era altceva decât o cameră de tortură. În întuneric, cu feţele brăzdate de sudoare, cu gurile căscate după un pic de aer, ne rugam în tăcere să ne ajute Cel de Sus. Tot mai mult simţeam lipsa de aer. Nu mai puteam respira şi rezista. De la o vreme, începuseră să ne chinuie setea şi foamea, dar mai ales setea. Uşa se deschidea şi apărea câte un ofiţer, întrebându-ne ce mai vrem. Ceream apă. Pe loc, ordona unui gardian să aducă două găleţi cu apă. În faţa noastră, la ordinul ofiţerului, gardianul se apropia de uşă, cu vadra în mână, ca să putem bea. Când ne apropiam, arunca apa pe jos la picioarele noastre, înjurându-ne şi îndemnându-ne să bem apa de pe jos. Fripţi de sete, priveam cum apa era aruncată pe jos. Satisfăcuţi, ofiţerul şi gardianul, cu un sadism extrem, zâmbind, închideau uşa. Umiliţi, cu capetele plecate, ne rugam lui Dumnezeu să ne dea tărie. Şi ne-a dat. Am rezistat patruzeci de ore, fără apă, fără mâncare, fără aer, fără lumină. Am crezut şi am biruit. În ziua de 24 august 1952, la orele 7 dimineaţa, a venit directorul închisorii, căpitanul Dorobanţu, ne-a scos din cameră, ne-a aşezat pe un singur rând, a trecut prin faţa noastră, a fiecăruia, măsurându-ne de sus până jos, şi ne-a spus: – Acum mergeţi în fabrică şi să le spuneţi deţinuţilor ce aţi păţit în ziua de 23 August!”. M.I.
0 Comentarii