Alături de orchestrele simfonice ale instituțiilor de azi, de multă vreme există și orchestre private, precum „Orchestra inginerilor”, ”Orchestra medicilor”, „Orchestra Română de Tineret” și „Orchestra București”. Toate au în comun un singur lucru – pe lângă un instrumentist-doi-trei (medici, ingineri, studenți), restul orchestrei e formată din mercenari. Doar dirijorul și concert-maestrul, eventual un solist (cum e Cătălin Oprițoiu), astfel de formații sunt formate din ingineri, doctori, studenți adevărați,în rest fiind mercenari. Luați pe sprânceană, pe cei mai buni, de la orchestrele profesioniste. De altfel, prin mega-concertele Orchestrei București, prețul unui instrumentist a urcat spectaculos, la 1700-2000 de lei de reprezentație, ceea ce a „stricat” prețul de piață al unui instrumentist colaborator. Poate citesc Marin Cazacu și Cătălin Oprițoiu.
Dar, acum, ne interesează Orchestra simfonică a inginerilor din România, care a împlinit curând 70 de ani de la primul concert. Prețurile sunt cele normale, 400-500 de lei de concert (nu 200-300 cât plătește Tudor Gheorghe). Ca și la alte filarmonici. Când are un proiect Oprițoiu, dai cu tunul și nu găsești o harpă ori un fagot, de pildă. Toată lumea aleargă după câștigurile cele mai mari.
Anul acesta, Orchestra inginerilor din România împlinește 70 de ani de activitate. E ceva. O primă istorie, cea mai importantă, e cea apărută în 2001, la Editura AGIR, „Inginerii și muzica”, sub semnătura inginerului Virgil George Dumitriu, vechi membru al orchestrei, care cânta la clavecin, dar era și pianist și compozitor.
În lucrarea sa, Virgil George Dumitriu, a subliniat rolul jucat de Petru Ghebencea, decisiv fondator al orchestrei inginerilor. Ghebencea a condus orchestra simfonică „doar” 40 de ani, din 1946 încoace.
Luând act de importanța orchestrei, de stagiunile susținute, cea de-a doua istorie a orchestrei inginerilor este cea a prof.univ.dr.ing. Mircea Dimitrie Cazacu, din 2010, intitulată „Amintiri din viața muzicală a Politehnicii din București”. Este mai mult o lucrare autobiografică, în care accentul este pus pe prezența autorului în viața muzicală a Politehnicii.
În fine, în 2017, Andrei Iliescu (foto), dirijorul orchestrei, a publicat o masivă, exhaustivă și de lux istorie a „Orchestrei Inginerilor”, intitulată „Ingineri, pasiune și muzică. 60 de ani împreună cu Orchestra Inginerilor”. Cum am precizat anterior, o orchestră de mercenari, cum venea/vine să cânte, anual, la Teatrul „Davila”, nu la Filarmonică, precum făcea și orchestra medicilor, condusă prof. dr. Mircea Penescu (mai cunoscut la Pitești, după ce… câinele său l-a mușcat pe un consilier local, Dănuț Dinu). Dar nu mai e Dorel Ștefănescu să le facă cronici entuziaste.
Andrei Iliescu este singurul dirijor de orchestră piteștean născut la Pitești
Andrei Iliescu este chiar singurul dirijor de orchestră simfonică născut la Pitești. Mircea Penescu, cel care conduce orchestra medicilor, s-a mulțumit doar cu rolul de concert-maestru. L-am programat, cu program lejer, un concert, 21, de Mozart, o simfonie de Beethoven, tot frecată. Dar orchestra a făcut… grevă! Prima grevă! Ideea de bază pe care mizam era că e singurul piteștean conducător de orchestră. Și cum invitasem toți soliștii piteșteni, hai și cu un dirijor. Și eu o dirijasem, la rugămintea publică, de pe scenă, a dirijorului Răzvan Loculescu. A fost șoc. Am urcat pe scenă, orchestra știa partitura, am dat din mâini cum m-am priceput la o compoziție a lui Temistocle Popa, aranjată simfonic de Luculescu la comanda mea. Chemat la pupitru, ca bis, luat total pe nepregătite. Ca să nu se spună că eu nu am dirijat totul, 14 ani, nu doar orchestra. În fine…
Dar concert-maestrul Mădălin Sandu a reacționat: „Iliescu nu știe să dirijeze! Refuzăm să cântăm cu el, eu nu mă fac de râs, cum vreți”. Am mai stat pe scenă, Mădălin avea dreptate. Dar era afișul făcut, presa publicase comunicatul de presă. Am vorbit și cu dirijorul, speram că se descurcă, era SINGURUL dirijor născut în Pitești. Acesta era principalul argument. Față de alte dăți, când plătea o întreagă orchestră, de această dată avea în față profesioniști. Din păcate, nu se vedea că nu era în stare să stăpânească orchestra, deși era un program ușor. Ce să facem? Important era concertul care urma. Cu o orchestră ostilă, totul părea imposibil. Era o situație incredibilă, mai era doar o repetiție la mijloc. Am discutat cu dirijorul piteștean, simțise realitatea. S-a retras. Două ore, am stat pe telefoane, să găsesc un dirijor bun în stare să preia repetițiile din mers. Am găsit, din fericire!, pe Gheorghe Iliuță.
Și publicul a fost mulțumit. Asta conta. Uitaseră toți că era un alt conducător muzical programat. Așa se scrie istoria. Iată o întâmplare din culise, din 2017… De atunci, nu am mai avut loc de „bună ziua” cu maestrul Andrei Iliescu, totul a căzut pe capul meu.
Citește și Primarul Boţârcă, cu „Harley”-ul său, a ajuns la Novi Sad, în Voivodina
0 Comentarii