Situată în vestitul cartier de odinioară al olarilor din Curtea de Argeș, Biserica Olari este un monument cu aspect rustic, cuprinzând variate elemente de arhitectură din lemn şi zidărie îmbinate original. A fost zidită în secolul al XVII-lea prin strădaniile monarhiei Salomia, are hramul Adormirea Maicii Domnului și se află pe strada Cuza Vodă, nr. 134, în municipiul Curtea de Argeş. Planul construcţiei, diferit de cel al arhitecturii munteneşti- cu turn-clopotniţă lipit de corpul principal al clădirii- ne aminteşte de unele ctitorii moldoveneşti din epoca lui Ştefan cel Mare. Se remarcă faptul că în cazul frescelor din interior, tabloul intitulat ”Moartea” este reprezentat ca o forţă ce reglează echilibrul universal, acest tip de reprezentare scenică fiind unic în România şi printre puţinele din lume.

Biserica poartă amprentele stilului moldovenesc

Privită din exterior, biserica surprinde prin armonia proporţiilor. Acoperită cu şindrilă, are la partea superioară a faţadelor o bogată ornamentaţie pictată, realizată de un talentat meşter anonim. O scară exterioară din lemn, acoperită de o streaşină, duce în camera clopotelor. Pictura se remarcă prin variatul său colorit şi prin plastica exprimării. Cu prilejul lucrărilor de restaurare din 1967-1968 au fost scoase la lumină temeliile unei construcţii din secolul al XV-lea, sprijinită pe piloni de lemn, precum şi un bogat material arheologic (ceramică şi monede din secolele XV-XVI), pe baza căruia a fost datat edificiul. Monumentul aminteşte de o veche îndeletnicire a oamenilor acestor locuri. Din cele mai vechi timpuri, poate chiar din vremea când era cetate de scaun, localitatea a fost cunoscută ca un mare centru de ceramică. Producţia vaselor mâl, unele de formă amforoidală, decorate cu brâie în relief, cu linii perpendiculare, orizontale sau verticale şi motive zoomorfe, ulcioarele mari (cu două mânere) sau cele mici (cu mâner şi gură lată) şi, mai ales, ulcioarele de nuntă, smălţuite într-o nuanţă de verde închis şi bogat ornamentate, dovedesc o veche tradiţie a acestui meşteşug. El a fost transmis meşterilor de azi care continuă această tradiţie în ateliere particulare sau în cadrul cooperativei meşteşugăreşti, unde sunt lucrate frumoasele ulcioare cu bumbi reliefaţi, vasele mari cu brâuri sau cănile şi străchinile smălţuite şi ornamentate cu motive specifice locului. În secolele XVI şi XVII olăritul a fost în floare în oraşul Curtea de Argeş. Meşterii olari din cel mai numeros cartier al olarilor au creat prima breaslă şi au construit şi propria biserică, Biserica Olari. Şi cum majoritatea meşterilor olari erau din Moldova, şi biserica poartă amprentele stilului moldovenesc. A fost construită pe vechea temelie a unui schit de maici din 1300.

Pare o copie redusă la scară a bisericii de la Bălinești, Suceava

Biserica olarilor a fost amintită pentru prima dată în 1687. Biserica este, așa cum spuneam, unicat în această parte a ţării prin prezentarea morţii pe peretele de est al bisericii. Din păcate, pictura întregii biserici este în stadiu avansat de degradare, picturile exterioare, printre care şi cea a morţii, erau acoperite cu tencuială, iar interioarele sunt înnegrite. Un moldovean poposit în faţa bisericii Olari va fi surprins de ceva ce-i va părea foarte cunoscut la acea biserică: formele arhitecturale de acasă. Tocmai forma acoperişului din şindrilă este ceea ce dă prima impresie de neobişnuit pentru o biserică situată la Curtea de Argeş: acoperiş simplu cu pantă mare peste navă şi de forma unei căciuli piramidale, cu pantă frântă spre poală, la turnul clopotniţă. Pentru cineva familiarizat doar cu arhitectura muntenească, forma bisericii îi poate părea de-a dreptul bizară: biserica nu are elegantele turle munteneşti, acoperişul e ţuguiat, e cu totul altceva faţă de elegantele rotunjimi care reliefează bolţile bisericilor de pe acolo. Tocmai puternica impresie arhaică pe care o transmite biserica de la bun început privitorului, impresia că e mult mai veche decât perioada în care a fost construită (sec. al XVII- lea) atrage atenţia. În lucrările de istoria arhitecturii sau artei, biserica e prezentă ca o raritate a arhitecturii munteneşti, subliniindu-i-se aspectul pitoresc şi surprinzător rural. Dintre cercetătorii de prestigiu care s-au preocupat de biserica argeşeană a olarilor, doar Grigore Ionescu a remarcat mai mult, şi anume că „Soluţia adoptată prezintă analogii cu câteva biserici moldoveneşti construite în a doua jumătate a veacului XVII (Bozieni în judeţul Bacău, Paşcani în judeţul Iaşi şi altele) şi nu e exclus ca modestul, dar deosebit de pitorescul monument de la Argeş să fie un reflex al acestei tradiţionale formule moldoveneşti, atât de apreciată dincolo de Milcov în aceeaşi vreme”. Grigore Ionescu a văzut legătura cu bisericile din Moldova, dar nu a reuşit să privească dincolo de timpul în care a fost ctitorită biserica argeşeană (sec. XVII). Însă exact forma poligonală a pronaosului, atât de rar întâlnită în întreaga arhitectură ecleziastică din Moldova pe care de altfel o remarcase atât Grigore Ionescu dar şi Vasile Drăguţ, este cea care sugerează legături mult mai timpurii, la sfârşitul secolului al XV-lea, în epoca lui Ştefan cel Mare, cu splendida ctitorie din 1492 de la Bălineşti, judeţul Suceava, a logofătului Tăutu. Comparând formele în plan ale celor două biserici, cea din Curtea de Argeş pare copia la scară redusă, şi cu uşoare imperfecţiuni, a celei de la Bălineşti. Despre contextul picturii exterioare de la biserica Olari, este de remarcat că „În a doua jumătate a veacului al XVIII-lea şi până în primele decenii ale veacului al XIX-lea, pictura vădeşte în Ţara Românească o capacitate de creaţie încă vie. În vreme ce iconografia tradiţională se menţine mai ales în mediile călugăreşti, o accentuată înnoire substanţială se petrece sub impulsul unei sensibilităţi artistice hrănite de fondul viguros al creaţiilor populare. Se împământenesc acum formele picturii clasei mijlocii ce prezintă trăsături comune atât în târguri, în oraşe cât şi în mediul sătesc. Ca şi iconarii, zugravii folosesc în pictura religioasă detalii culese din viaţa contemporană. Se precizează, localizându-se, piese de costum ţărănesc… instrumente muzicale, unelte de muncă; pe faţadele pridvoarelor se reprezintă ţigani ursari şi scene de vânătoare… Se reprezintă des tema morţii şi a unchiaşului din Viaţa şi pildele înţeleptului Esop sau a reprezentării morţii cu secera; legende ca cele ale sfinţilor Eustaţie Plachida şi a sfântului Hubert, imprimă repertoriului iconografic o coloratură cu totul originală”, se menționează în ”Istoria Artelor Plastice în România”, vol. II.
M.I.