Toţi cei  care au crescut într-un centru special pot fi uşor recunoscuţi. Au un mod de a fi incomplet, de parcă ceva  le-ar lipsi. Chiar atunci când  sunt pentru un motiv oarecare fericiţi, pe chipul, în gesturile lor este ceva…ca o infirmitate, dar nu una a trupului. Nu ştii ce să faci, cum să suplineşti acel ceva care nu e. Şi probabil că demersul ar fi imposibil atât timp cât nu poţi să le oferi dragostea indispensabilă a părinţilor din primii ani de viaţă. Cu toată disponibilitatea sufletească a celorlalţi, oricum timpul nu mai poate fi dat înapoi. Dar ceva tot se mai poate face…Costă atât de puţin un zâmbet şi un pic de mulţumire! Aşa cum se întâmplă în toate casele de creştini în această perioadă, copiii şi tinerii din cadrul Complexului de Servicii pentru copii cu dizabilităţi din Câmpulung Muscel aşteaptă cu bucurie şi speranţă Crăciunul. Au pregătit cu multă trudă un spectacol în speranţa ca vor avea şi oaspeţi care să le aprecieze strădania şi poate să-i răsplătească cu aplauze. Ca nişte artişti adevăraţi, au fremătat de emoţie agitându-se pe lângă brăduţul de plastic aşezat în sala de mese, poate nu foarte bogat ornamentat, dar vesel,  şi au repetat la nesfârşit dansurile şi cântecele învăţate de la profesoarele lor. Iar pungile cu daruri aşezate strategic sub brad erau atât de tentante! Apoi a venit şi ora mult aşteptată a începerii serbării. Au ajuns şi invitaţii, cadrele didactice şi câţiva părinţi iar din afară directorul Adrian Macovei de la Piteşti şi un oaspete din Italia, Ana Alina Dejanu, preşedinta Asociaţiei Dinu Adameşteanu, care a oferit o donaţie constând în haine, jucării şi dulciuri, alăturându-se eforturilor conducerii locaşului de a face o bucurie de sărbători.
Momentul artistic a fost deschis de câţiva adolescenţi îmbrăcaţi cu cămăşi albe,  purtând în mâini gutui şi mere scobite adăpostind câte o lumânare. Au interpretat colinde triste care au umplut de lacrimi ochii celor prezenţi.

Li s-au alăturat și alți colegi îmbrăcaţi în port naţional şi au dansat frumos dansuri tradiţionale. Iar la sfârşit binemeritatele aplauze. Şi fotografii. Multe fotografii. Pentru că toţi doreau să-şi imortalizeze clipa de fericire.   
În Centrul de tip familial şi în Centrul de zi sunt îngrijiţi şi educaţi câteva zeci de copii şi tineri. Ei fac parte fie din categoria celor fără familie, fie au diferite handicapuri, de la cele mai uşoare până la afecţiuni mai pronunţate. Însă, în condiţiile în care în mod evident le lipsesc atât de multe, este mişcătoare încercarea disperată a celor de aici de a întreţine baza materială şi de a le oferi asistaţilor un climat normal iar răbdarea şi blândeţea de care dau dovadă angajaţii centrului cu cei care au atâta nevoie de sprijinul lor este, practic, de nepreţuit.
Alina Crângeanu