Cine ești? Cum te numești? Unde ești?
Soldat. Disciplinat. Ordonat. Comandat. Executant. La dreap-ta! La stân-ga! Salt înainte. Culcat. Târâș marș! Prin noroi! Prin zăpadă! Prin zloată! „Cu cât mai multă sudoare pe câmpul de instrucție, cu atât mai puțin sânge pe câmpul de bătaie!”. Tot pământul acestei țări mustește de sudoarea și de sângele meu…
Poporean. Poporul de jos. Talpa țării. Plugar. Meșteșugar. Ostaș anonim. Un număr pe o placă de oțel atârnată de gât. De am noroc, numele pe o cruce. Țara nu are nevoie de el. Trupul meu îi este de ajuns. Mâna pe armă, ochiul, degetul pe trăgaci…
Soldatul necunoscut. Epoleți fără trese. Primul grad în armată. Toate celelalte se clădesc pe umerii lui. De la caporal la general…
Sus piciorul. Bate talpa. Al doilea Război Mondial. Modern. Motorizat. Drepți. Pentru onor, spre dreapta! Înainte marș! Privirea înainte. Umflă pieptul! Suge burta. Stâng, drept, stângul! Sus piciorul! Bate talpa. Bate talpa, bate talpa, bate talpa… În opinci. În cipici… Furnituri militare. Îmbogățiți de război. Armata, marea mută. Ordinul se execută, fără murmur și șovăire. Batalionul disciplinar. Curtea marțială. Ține-ți gura. Înghite-ți limba…
Soldat necunoscut. „Când țara ne cheamă sub drapel, datori sunt copiii ei să alerge, să-l apere, să moară pentru el”.
Nu ți se cere să-ți dai viața de două ori. O singură dată și este de ajuns…
Ești învățat cu așa ceva. Ostaș necunoscut. La Posada, la Rovine, la Podul Înalt, la Călugăreni, la Turtucaia, la Oituz, la Mărășești, la Nămoloasa, la Oarba de Mureș… Fără să-ți ceară ție părerea, ai măsurat pământul cu trupul tău și ți-ai îngropat oasele și pe pământuri străine. La Plevna, la Grivița, la Smârdan… De la Stalingrad până în munții Tatra.
Soldatul necunoscut. Ostașul țării din timpul voievodatelor. De n-ar fi fost el, n-am fi nici noi pe aici. Sigur, mai era nevoie și de niște Basarabi, de niște Mușatini, de un Ștefan cel Mare, de un Mircea cel Bătrân, de un Mihai Viteazu… Ca să nu moară degeaba…
E plin pământul de morminte necunoscute. De oase ale nu se știe cui. Ale ostașilor români, fără nume. Care și-au lăsat rosturile, nevestele, copiii, părinții, plugul în brazdă, coasa în iarbă, boii în jug, oile în obor, câinii fără stăpân, crâșma, biserica, iubita și tinerețea ca să-și apere țara. Din hotar în hotar. Din generație în generație. Din veac în veac. De la ghioagă, suliță, săgeată, furcă, coasă… la războiul cu arme de foc. Șuier de gloanțe, lătrat de mitralieră, urlet de tunuri, grenade, proiectile, bombe din avioane, șenile de tancuri, aruncătoare de flăcări. Ordin de chemare. Concentrare. Mobilizare. Nu întreba! Nu comenta!.. Se încolona. Mărșăluia. Cânta. Ține cadența, soldat! Cu cântec, înainte marș! „La arme, cei de un sânge și de o lege, la arme, pentru neam și pentru rege!”
Un lucru tot îl știa. Și anume că dacă e să moară, o face și pentru pământul, pentru casa, pentru familia lui… Că dacă nu și-ar apăra țara, toate acestea ar putea fi spulberate în vânt… „La arme!…” Nu se tocmea. Nu negocia. Nu-și scotea viața la vânzare. Pentru moarte, nimeni nu plătea…
Și toată această poveste, care părea că nu se va sfârși niciodată, nu este una de adormit copiii. Tranziția a omorât soldatul necunoscut. Azi toți soldații care mor sunt cunoscuți. Au negociat. S-au angajat. Și-au vândut viața. Moartea are preț. Se plătește, am aflat, după tarif. Una e să fii împușcat pe stradă, treaz, beat, la femei, în cort, în patrulare, în tanc, în ambuscadă, spulberat de o mină artizanală, mort instantaneu sau după o săptămână, după o lună, după două… Clauzele contractului sunt secrete pentru restul lumii. Însă zornăitul banilor contează. Poți să te vinzi și cu bucata. Un picior, o mână, un ochi, o gaură în plămân sau în ficat. Rănile, mutilările se plătesc… Poți să trăiești pe cărucior sau în cârje mult și bine, cu bani măcar de pâine… Pe care nu i-ai avea dacă ești sănătos și vânjos, întreg din creștet până în picioare, dar nu ai unde să muncești. Iar dacă ai ghinionul cel mare, fii fără grijă că ce a mai rămas din tine se întoarce în pământul natal. Întâmpinat cu onoruri. Discursuri. Loc de mormânt asigurat. Drapelul pe sicriu. Salve de arme. Contractul a fost onorat. Altul la rând…
Își dau nume fioroase: Scorpionii roșii, Lupii suri… Dar merg în teatre de război ca în grădini de cules căpșuni sau castraveți, ca să câștige omul un bănuț. Ce să facă altceva? Să se apuce de furat? Să dea în cap la cineva?
Patriotism? Sacrificiu pentru țară? Vorbe uzate! Scoase din vocabular!
Dar ea, Muma Țară, ce câștigă din participarea soldaților români în Kosovo, în Irak, în Afganistan? Licitații pentru reconstruirea obiectivelor distruse? Construcții de drumuri și autostrăzi? Sonde și rafinării? Locuri de muncă pentru cetățenii români?
Cei mai fideli colaboratori ai armatei care duce război ca să instaleze pacea… Toți ceilalți, englezi, italieni, francezi, aliați neeuropeni s-au retras rând pe rând sau nici n-au pus piciorul pe acolo…
Aliații cei mai apropiați. Lăudați. Felicitați. Alte avantaje? Poate știu guvernanții? Conducerea țării din vârful puterii! Poate ne vor spune și nouă?
Pe vremuri, numai bărbații reformați. Handicapații, bâlbâiții, netoții, gângavii, năvlegii, rușinea satelor nu mergeau în armată.
Azi, țara bărbaților reformați, unii la putere, alții fără rost de muncă.
Lăsați o lacrimă să pice pe mormântul ultimilor soldați necunoscuți din istoria acestei țări, care au căzut cu adevărat la datorie.
(Prof. Marin Ioniţă)
0 Comentarii