Nu știu câtă lume mai moare acum după FC Argeș, însă, în adolescența mea, în anii optzeci, fugeam de la școală pe la prânz, cu vreo patru ore înaintea vreunui derby, ca să prind loc pe stadion. Când n-aveam bani de bilet, și de multe ori n-aveam, săream gardul ca să intru la meci. Și cel mai bun loc de sărit gardul și fentat milițienii era gardul central de sârmă, cel dintre cele două porți de intrare, chiar prin mijloc, unde trona intimidant stema uriașă de tablă cu RSR. Acolo era gardul mai scund, nu depășea doi metri jumate, poate trei, și era accesibil unui puști de 11-12 ani. Nu vă imaginați cât de fericit eram că prind și meciul juniorilor, care evoluau tot pe terenul central, însă cu vreo două ore înainte. Nu o dată, fiindcă stadionul era plin stup de microbiști, am văzut meciul în genunchi sau pe vine, lângă gardul despărțitor, ca să nu-i deranjăm și să nu ne înjure spectatorii din primul rând. Pe vremea aceea, salariații de la Petrochimie sau Dacia, de la Textila, CPL sau Fabrica de Cauciuc își cumpărau bilete prin sindicat. Și o făceau de plăcere fiindcă aveau garanția că Dobrin&comp le închidea ziua de muncă transformând-o în sărbătoare. Așa era pe vremea mea și a multor altora care încă avem memorie și dragoste eternă pentru FC Argeș.
Citește și Final de coșmar în Trivale: FC Argeș – Hermannstadt 0-1
Am fost la meciul de luni seară al FC Argeșului, de o neputință și o incoerență vecine cu grotescul. Ne-a bătut Hermannstadt cu 1-0. Și nu ne-a bătut o echipă bună. Stăteam de unul singur în mașină după meci, în parcarea stadionului și mă întrebam ca Moromete: ”Niculae, unde mergem noi, domnule..?” Iar Niculae poate fi microbistul simplu, primarul Gentea sau nea Gicu Dobrin, de acolo de sus, din Împărăția Cerurilor. Că pe Prepeliță sau Jean Vlădoiu n-am curaj și nici tragere de inimă să-i întreb. Și în următoarele secunde am avut o revelație tristă. Că ne-a bătut o formație cu nume săsesc în care jucau, culmea, mai mulți fotbaliști români decât la noi. Și așa mi-am adus aminte că la marele derby argeșean de acum câteva săptămâni, cu CS Mioveni, alb violeții au început partida cu doar trei jucători români în primul unsprezece: Straton, Marius Constantin și Ișfan. Deci cu opt stranieri, dintre care șase jucători de culoare, de ziceai că suntem naționala Franței, la ten.
Citește și Puștii de la FC Argeș au câștigat Cupa Stelele Viitorului
Cu Hermannstadt am început meciul cu doar patru jucători români. Atenție, niciunul crescut la Centrul de Copii și Juniori al FC Argeșului. Și atunci, Niculae, unde mergem noi, domnule? Cred că la concurență cu CFR Cluj, suntem echipa cu cei mai mulți stranieri în primul unsprezece, deși ne despart două lucruri fundamentale. Noi avem public, ei nu. Iar ei au stranieri incomparabil mai buni decât ai noștri, dovadă ultimele cinci titluri consecutive de campioni, între 2018-2022. Ne comparăm cu ei la fițe și multilingvism, mai puțin la performanță. Nu fac vreun exercițiu de naționalism ieftin, ba sunt un fan al multiculturalismului, însă nu pot să nu observ fudulia combinată cu amatorism care ține prizonieră pe FC Argeș într-o băltoacă veselă. Dacă nu vom crește jucători și nu vom reface brandul de odinioară al Centrului de Copii și Juniori, vom continua să băgăm bani în FC Argeș ca în combinatul siderurgic de la Krivoi Rog. Și e păcat, că ne vor blestema Dobrin, Halagian și nea Lenci Ianovschi din mormânt!
Cea mai buna fraza din articol, citez Dragoste eterna pentru FC Arges ! Seamana cu zicerile de pe crucile de la cimitirul vecin aflat gard in gard cu stadionul lui FC Arges. Asa sa fie, nu te vom uita niciodata, vom face pomeniri si vom veni cu flori duminica ! Adio FC Arges !