# America în 21 de zile (1).

În SUA circulă o butadă în rândul celor nonamericani.  La întrebarea despre cine sunt cei mai deștepți oameni din America, răspunsul este… turiștii. E un clișeu de care poți cel mult să te amuzi cu prietenii, la o cafea, dar pe care trebuie să-l ignori dacă doresti să-i înțelegi pe americani. Și, credeți-mă, interesul să înțelegi cum funcționează America și americanii este în primul rând al tău. Altfel nu poți comunica eficient cu ei, nu poți munci la ei și, evident, nu poți face bani alături de ei. Iar la sfârșit, când tragi linie și aduni, constaţi că cel mai prost om din America ești tu. Fiindcă n-ai reușit, nu să te adaptezi, fiindcă adaptarea este ca și alergia la laptele dulce, nu e o opțiune,  ești obligat să coabitezi cu ea de vreme ce o ai, ci pentru că realizezi că îți puteai găsi locul tău în America, dacă erai puțin mai curajos și știai să pui la timp, între parantezele vieții, un amărât de clișeu. Ce am spus e valabil, desigur, pentru cei care doresc să viețuiască și supraviețuiască în Statele Unite. Neavând regim domestic de America, turiștii se pot amuza, își pot permite acest lux de a-i considera superficiali pe americani, cu tot cu simbolistica lor puerilă gen Batman și Spiderman. America este pentru ei ca un film hollywoodian. Cumperi bilet și îl vizionezi mâncând popcorn, râzi, dacă e comedie, țipi înfricoșat, dacă e thriller. La final te decuplezi și zbori înapoi peste ocean, în acvariul din Europa, în realitatea pentru care ai optat. În cele 21 de zile în care i-am fost oaspete, eu unul m-am îndrăgostit de America și de tot ceea ce înseamnă ea. Am călătorit în trei state – California, Nevada și Arizona-și în patru orașe mari-San Francisco, Las Vegas, Los Angeles și San Diego. Mi-am făcut prieteni, am trăit experiențe.  America este o țară grea, iar America domestică și mai grea. Însă America este și o țară fascinantă prin spiritul de competiție, prin multiculturalismul pe care  a știut să-l adune sub aceeași umbrelă și, atenție, prin naționalismul inteligent dozat în orice reprezintă spiritul american. Cum poți să-i înțelegi mai bine pe americani și filozofia lor de viață deloc de complicată, dar pragmatică? Pornind de la faptul că 95% dintre cetățenii acestei țări, cu o istorie de nici patru sute de ani, n-au lucrat niciodată la stat. Americanii n-au organ să înțeleagă ce înseamnă să fii slijbaș la stat. America domestică înseamnă America privată. Dacă vrei să trăiești, fă-ți o afacere! Dar poți să trăiești bine și dacă muncești la cel care are  o afacere. Fără ca tu să-l pizmuiești pe el pentru ce are și fără ca el să te disprețuiască pe tine pentru că ai ajuns să-ți vinzi forța de muncă. De fapt, cu America domestică am să-mi încep serialul și cu San Francisco, orașul podurilor suspendate și patria IT-ului.

America domestică, văzută din metrou

Prima chestie care te izbește e că în vagonul în care ai urcat aproape toți ocupanții folosesc gadgeturile. Cu căștile în urechi sau tastând telefoanele, fiecare comunică cu cineva sau caută ceva: o informație, o ofertă, își verifică agenda pe ziua în curs, vorbește cu mama sau cu pisica, vorba vine. Și dacă ar face asta, n-ar deranja pe nimeni pentru că nimeni nu e preocupat să vadă ce face celălalt. În America, dimineața pe la 7.30, cum a fost cazul meu, care am mers 12 stații de metrou din Union Station, până în inima San Francisco, la Powell Market, poți să urci îmbrăcat în pijamale sau cu un cearșaf înfășurat pe cap, sub formă de turban, că nu interesează pe nimeni. Pe bune! Fiecare își vede de câlții lui, de telefoanele inteligente, mai exact, pentru că lumea a devenit un sat planetar, după cum anticipa, încă din anii 80, sociologul canadian Marchall Mc Luhan. De ce să te mai încarci negativ sau să pierzi vremea observând ce face vecinul tău, dacă, prin gadgetul la purtător, poți afla exact ce vrei? Îți poți controla viața, asta este esența informatizării/comunicării și asta am înțeles într-o zi matinală de 11 septembrie, luând metroul din Union Station. E opțiunea ta cum o faci. Un adolescent negru, care pentru standardele noastre părea a boschetar (și totuși nu era, din moment ce se trezise la 7 dimineața, ca să meargă la job) a ascultat, vreme de 40 de minute, cât a durat călătoria, numai rap. Aceeași melodie, un rap obsesiv ascultat la niște căști parcă încastrate în urechi și de care nu s-ar fi despărțit probabil nici pe scaunul electric. Afroamericanul meu era longilin ca o coada de mătură, cu o
barbă cu floci mari si rari, și dădea mecanic din cap, de parca era pe pilot automat. Nu deranja pe nimeni, nimeni nu părea deranjat de el. Alta tipă, o mulatră hispanică ce avea căștile înfipte în timpane vorbea relativ tare cu mamă-sa, explicându-i precipitat ceva legat de iubitul ei. Un alb trecut de 40 de ani, funcționar sau corporatist, fiindcă era îmbrăcat în sacou, tasta de zor cu prietena, soția sau amanta (scuze ca am tras cu ochiul!), o verifica dacă s-a trezit și o îndemna tandru să-și facă o cafea și apoi să deschidă laptopul. Tipul părea amuzat, bine dispus, se vedea că-i face plăcere dialogul și place și persoana cu care vorbește. Americanii nu se ascund în spatele vorbelor sau a țoalelor. N-au o cultură gestică reziduală precum noi, europenii. Sunt direcți ca bancnota de 1 dolar, cu geometria ei simplistă cu tot. Ai gadget, cât să poți verifica traficul pe autostradă și să comunici cu nevasta sau cu șeful despre ce ai de făcut în ziua respectiva? Îți e suficient. Restul reprezintă un lux pe care ți-l poți permite vineri după amiaza, când începe week-end-ul. Apropo de cearșafuri și turbane. La prima oră, metroul din San Francisco e full de indieni și pakistanezi, de chinezi și filipinezi, de hispanici și rapperi afro. Abia dacă un sfert din ocupanții vagonului sunt albi. De altfel, din Union Station, penultima stație înainte de Fremont, de unde am plecat și care e situată în celebra Silicon Valley, majoritatea indienilor, fie că sunt hinduși sau musulmani, au job-uri în industria IT. Unii poarta blugi și turbane pe cap, alții, în special femeile, sunt pictate cu punctul alb în frunte, așa cum vedeam în copilărie în filmele cu Raj Kapoor. Mai ales tinerii călătoresc dimineața cu
metroul pentru că traficul e infernal chiar și pe free way-uri, care sunt drumurile lor utrarapide. Corporatiști, funcționari sau angajați în industria vânzărilor, toți sunt oameni activi, ei sunt cherosenul unei Americi ce aspiră, prin politică de stat, creiere și forță de muncă din toată lumea. N-am văzut drogați, homeless și nici polițiști în metrou, deși m-am întors pe întuneric, în jur de 9.30 seara. Arme de foc, nici atât, Asta doar în filme. E adevărat și că destinația mea a fost o stație de metrou situată în Silicon Valley, dar orișicât. Nu vorbim nici de filarmonici și nici de teatre pe metru pătrat. Mare parte din metroul din San Francisco e la suprafață, cel puțin pe magistrala
Fremont-Daily Station, pe care am circulat eu. Într-un fel e bine, mai ales dimineața, că treci pe lângă zone industriale, vezi mașini în trafic și iei contact mai repede cu lumea reală. Te setezi deja pe muncă și pe ce ai de făcut în ziua respectivă. Asta, cum am precizat deja, în rarele momente în care îți iei ochii de pe display-ul gadgetului. Ce am mai observat? Că dimineața, în metrou, americanii nu prea comunica între ei, spre deosebire de seara, când sunt mai sociabili. Obosiți si totuși relaxati, zâmbesc cu gesturi largi, ba unii chiar si flirtează. Decompensarea stresului de peste zi.
Gabriel Grigore