Această carte a început să fie scrisă la o vreme când umbra morții se așternea pe întreaga planetă. Mai exact în bântuitul an 1944 când lumea se zvârcolea pe vatra celui de-al Doilea Război Mondial. Un elev de la școala de subofițeri din Radna, scăpat cu viață, nu se știa până când, din lupta cunoscută în istorie cu un detașament german, în scurtul răgaz când toți camarazii se grăbeau să scrie acasă, lui îi alunecă condeiul spre un mesaj adresat lumii întregi.
Multe capitole din această carte au văzut pentru prima dată lumina tiparului la Pitești, în paginile culturale ale presei cotidiene, sau în revista de cultură „Argeș”. Împreună cu literatura de sertar, alcătuiesc acest volum pe care îl putem socoti de-a dreptul argeșean.
Intru în cartea de proză a lui Aurel Iordache ca în casa mea. Dar mă încearcă un sentiment ciudat. Totul îmi este familiar. Însă mă aștept ca din clipă în clipă să țâșnească de undeva, dintr-un ungher, dintr-o firidă, din țâțâna ușii, din prichiciul ferestrei, din grindă, de sub oglindă, o mare surpriză.
Cunosc multe personaje din această carte. Lina din Ludești, femeia reală, mi-a fost contemporană. Auzeam multe despre ea, de la oamenii care o frecventau. Eram curios și hotărât. Dar am tot amânat să-i fac o vizită. Credeam că niciodată timpul nu va fi trecut. Până într-o zi când am aflat că s-a sfârșit și a fost înmormântată ca orice creștină, în cimitir, cu cruce la căpătâi. Fata de la țară se trezise pe la 18 ani că este vizionară. La început numai ghicitoare. Mai târziu, vrăjitoare și vindecătoare. Venea lumea la ea ca la bâlci, ca la fântâna de leac. Ți se fura o vită, altceva? Îți spărgeau hoții casa? Te lăsa iubitul? Îți înțărca vaca? Îți înțepeneau roțile căruței în nisip? Se speriau caii fără motiv? Hai la Lina să ne ghicească!…
Dar povestea lui Aurel Iordache ia altă întorsătură. Fata intră într-o ceată de tâlhari. Noapte, pădure, fulgere, potere, împușcături, morți, răniți… Ca în „Hoții” lui Schiller și în poveștile cu strigoi. Îndrăgostită, captivă, nu poate să se salveze. Și fără urmă…
Poveștile haiducului Radu lu` Anghel erau bine cunoscute copilăriei mele. Am crescut cu ele la căpătâi. Dar Aurel Iordache le dă dimensiuni fabuloase. Locurile întâmplărilor: Furești, Greci, Cândești, Scheiu, Leordeni, Butoiu par și ele desprinse din altă lume.
Dar autorul nu se oprește aici. Își creează propriile sale universuri în marele univers. Cu personaje pe care le plămădește din țărâna ființei sale și din spiritul creator. Cu întâmplări de pe alte meridiane ale umanității. „Drumul trebuia să treacă și prin junglă”. De data aceasta, personajul principal este un ofițer german care dispare din România la 23 August. Dezertor din armata germană, în victoria căreia crezuse… Fugar, stabilit într-un colț de țară, cu amanta sedusă, mamă a unui copil nelegitim. Și personajul autorial primește misiunea să-l urmărească pe presupusul spion. Eventual să-l neutralizeze. Lucrurile se complică pentru că și el se îndrăgostește la nebunie de aceeași femeie. Se hotărăște să-și elimine rivalul. Pistolul la tâmplă. Dar nu poate să apese pe trăgaci. Drumul în junglă se infundă aici.
Dar cea mai încrâncenată poveste este aceea care deschide volumul. Care putea să se numească „Vânătorul de vipere”. Năpârcile fiind orice formă de teroare… Rănit de 3 ori pe front, eroul este aruncat „la vatră”, gunoi al războiului. Soția dispărută, gospodăria ruinată, plămânii perforați, puterea istovită, o vecină rămasă văduvă de tânără, pe care o refuză ca să nu-i fie povară. Nu-și găsește altceva de lucru decât să vândă venin de viperă unui farmacist. Povestea este antologică. Nu s-a mai scris așa ceva în literatura română. Poate nici în cea străină. Stânca golașă. Vipera neagră. Vipera cenușie. Vipera roșie. Colții cu otravă. Jocul privirilor. Încolăcirea și frământarea trupurilor de șerpi. Fiecare fracțiune de secundă poate să fie fatală. Încremenit. Împietrit. Doar o inimă care bate. Vipera cenușie, vipera neagră, vipera roșie… Și altele și altele… Șerpărie… Nu are cum să urce. Cum să coboare. Pe unde să pășească. Copilul vecinei: „Mamă, puiul!”. Și ăla micul întinde mâna. Bărbatul uită de primejdia ce-l pândește. Sare. Saltă copilul de subțiori…
Plămânul perforat. Gospodăria ruinată. Singurătate. Dar ce mai contează.
De-ar fi scris numai această poveste, Aurel Iordache ar merita să intre cu ea în istoria literaturii noastre.
„Nimeni nu trebuie să moară”. Autorii mai dispar. Oameni sunt și ei. Nu i-a făcut nimeni zei. Dar rămân cărțile. Personajele. Creațiile. Suflete din sufletele lor. Și câtă vreme se mai găsește câte cineva care să citească măcar o frază, înseamnă că ei nu au pierit de tot…
(Prof. Marin Ioniţă)
0 Comentarii