”Oamenii DACIEI’’ – interviuri de Cristina Rousseau (23)
Cristina Rousseau: Cum și în ce împrejurare ai descoperit epigrama?
Niculae Stancu: Epigrama, poezia umoristică, am descoperit-o când eram la școala generală citind revista „Urzica”. Atunci m-am dedulcit. Ulterior, în liceu, am avut privilegiul să fiu elevul unui mare epigramist, profesorul de matematică Nicolae Petrescu. M-am „contaminat” și, împreună cu mine, și alți colegi. Am „furat meseria”, ca să fiu cinstit, dacă există hoț cinstit. Atunci i-am descoperit pe Păstorel, Navara, Clenciu, Quintus etc.
Am început să scriu. Subiecte ne oferă viața cu generozitate, trebuie doar să valorifici cu ironie, umor, situații inedite, care, slavă Domnului, abundă în societatea noastră. Absurdul, aberația, paradoxul speculat cu ingenioziatate, ridiculizarea unor parveniți m-au inspirat în producțiile mele. N-am cunoscut consacrarea și nici nu forțez nota. Pur și simplu scriu și citesc elucubrațiile mele în cercuri restrânse și îmi face plăcere să îi fac pe cei apropiați să râdă. Asta ar echivala cu un fel de meserie. Sunt încurajat și să public în volum, că altfel am „comis-o” prin reviste și ziare. Faptul că oamenii se amuză mă încurajează, dar voi mai reflecta dacă să „ies pe piață”, „marșând” între filele unei cărți:
„Nu sunt poet,
Să scriu nu știu,
Stau prost cu ortografia,
În capul meu e doar rachiu
Și peste el chelia”.
Cristina Rousseau: Îți plăcea să scrii epigrame, poezie umoristică la adresa șefilor, a directorilor din Dacia unde ai lucrat? Le ajungea la ureche ceea ce scriai? Se amuzau sau te cam persecutau pentru „ascuțișul limbii”?
Niculae Stancu: Scriam numai epigrame pe care le citeam colegilor, prietenilor, cunoștințelor apropiate, dar represaliile nu întârziau să apară. Preferam să citez din epigramiști consacrați ca să atenuez frustarea celor vizați. M-am temut să scriu cu adresă, pentru că „sistemul informațional” al șefilor mei era foarte eficient. Erau destui disponibili care să mă dea în gât. Eram conștient de adevărul biblic: Luca 12:2: „Nimic nu e acoperit sub soare care să nu se descopere și nimic ascuns care să nu se cunoască”… Luca 12:7: ,,Ci și perii capului vostru toți vă sunt numărați”. Acei „disponibili” aveau darul de a adăuga de la ei, că nu duceau lipsă de idei, astfel că se ajungea de-a dreptul la chestii halucinante. Aș da aici un mic exemplu: era în vigoare Decretul 400 – decret prin care erai dat afară dacă erai prins băut la locul de muncă. Doi dintre colegii mei s-au cinstit cu vișinată în timpul orelor de program. Un la treilea a așteptat ca acei doi să termine de băut, a luat una dintre ceșcuțe și s-a dus cu ea la șef spunând că eu am fost cel care băuse. Șeful a dispus desfacerea contractului meu de muncă. Fiecare coleg trebuia să semneze pe un proces verbal. Când a venit rândul celor doi care se cinstiseră, unul dintre ei a spus că nu eu sunt cel vinovat, ci el și un altul (a dat numele culegului cu care băuse cele câteva cești de vișinată). Astfel am scapăt. Interesant e că celor doi care încălcaseră Decretul 400 nu li s-a desfăcut contractul de muncă. Să fiu sincer, nici nu aș fi vrut să fie dați afară, mai ales pentru cel care a avut curajul să-și recunoască fapta, arătând că eu nu sunt vinovat.
0 Comentarii