# Afirmă Marius Gane, după ce a învins al nouălea cel mai înalt vârf din Himalaya.

# Marius, tu și Teo Vlad sunteți cei doi argeșeni care ați făcut parte din echipa românească ce a escaladat recent vârful Nanga Parbat, de 8126 m. Cum a fost?
– Pot să spun că expediția nu s-a încheiat, întrucat zilele acestea suntem foarte prinşi cu declaraţiile pentru presă. Încă nu am reuşit să ne odihnim şi să ne relaxăm.  
# Cum s-a ajuns la această formulă a echipei, cu cinci români dintre care doi argeşeni?
– Zsolt Torok şi cu mine am început acest proiect împreună şi am zis să facem o expediţie pur românească. Cum lumea alpinismului e destul de mică în România, ne-am luat oameni pe care-i ştiam cu experienţă. Eu îl ştiam foarte bine pe Teo Vlad, Zsolt îl ştia pe Aurel Sălășan din Hunedoara. (Lor li s-a alăturat reşiţeanul Bruno Adamcsek dar care nu a reuşit să se acomodeze cu altitudinea şi a decis să nu mai efectueze ascensiunea finală, n.red). Asta s-a întâmplat cam prin toamna trecută, iar din iarnă am început pregătirea expediţiei. Nu ne-am întâlnit de foarte multe ori împreună toţi cinci. De câteva ori, o dată la Bucureşti şi o dată la Băile Herculane, unde am stabilit traseul şi să mergem doar cinci, pentru că iniţial ne gândisem la şapte persoane. Vroiam să luăm şi o fată cu noi, dar a luat decizia că va fi prea dificil pentru ea şi s-a retras.

Cele mai dificile momente din timpul expediției

# A fost mai greu acum decât în alte expediţii similare, la altitudini aşa mari?   
– E cel mai greu munte pe care l-am escaladat vreodată.
# Mai greu decât Everestul?
– Da, e clar că a fost mai greu decât Everestul. De exemplu, în Everest, de la Tabăra de Bază Avansată până în vârf mai sunt de urcat 2500 de metri. Aici sunt de urcat 4500 de metri, iar faţada Rupal este cel mai mare perete din lume. Pe lângă diferenţele de nivel, traseul este deosebit de greu, foarte lung şi cu traversări multe. Datorită acestor lucruri Nanga Parbat este un munte special şi pe care mi l-am dorit foarte mult.  De aceea am și revenit la el, după încercarea nereuşită din 1996.

„Bucătarul exepediției mi-a spus că a avut loc un atac terorist”

# Aţi avut momente în care aţi crezut că nu veţi reuşi?
– Au fost mai multe momente. Pe la jumătatea expediţiei mi-am scrântit un pic un genunchi şi am avut unele îndoieli dacă voi reuşi, dar cu alifii şi cu genunchieră s-a remediat situaţia. A mai fost accidentul stupid de la mână, când m-am tăiat cu briceagul încercând să tai o sfoară, dar nu a fost o rană gravă. De asemenea, a existat posibilitatea să fim evacuaţi după atacul terorist.
# Apropo, ți-a fost teamă pentru viața ta și a colegilor în timpul acelui atac terorist al talibanilor pakistanezi?
– Teamă mi-a fost, pentru că în acel moment eu eram în Tabăra de Bază şi am aflat de la bucătarul expediţiei că au fost omorâți 10 alpiniști. De fapt, au venit doi poliţişti pakistanezi care m-au întrebat dacă este totul în regulă, dar nu mi-au spus nimic. Mi-a spus apoi bucătarul. Mi-a fost teamă şi am plecat pe munte să dorm în Tabăra Avansată. După episodul ăsta, am fost păziţi.

„Ca să nu cari apă, bei zăpadă”

# Cum se supravieţuieşte într-o astfel de expediţie? De exemplu, cum v-aţi hrănit, cum aţi suportat frigul?
– Masa e formată din mâncare deshidratată peste care pui apă fierbinte şi se umflă. Dar meniul fiind foarte limitat, ţi se ia la un moment dat de el. Importantă este hidratarea pentru că la altitudini mari trebuie să bei foarte multe lichide. Ca să nu cari apă, bei zăpadă. Problema este că aceasta îţi inflamează limba şi buzele. De asemenea, apa rezultată din zăpadă, neavând săruri minerale, nu ţine de sete. Astfel, trebuie să pui ceva în ea, noi făceam de obicei ceaiuri. Te saturi şi de ceai verde şi de ceai negru şi de sucuri cu chimicale obţinute din prafuri. În ceea ce priveşte frigul, faţă de alţi munţi, nu am avut friguri aşa mari, a fost bine. În schimb, au fost zile cu vânt foarte puternic.
# Ce urmează acum? Ce planuri aveţi pentru viitor?
– Încă nu ştiu, nu mi-am făcut niciun plan pentru viitor. Voi vorbi cu soţia şi vom vedea ce urmează să fac. Oricum, mă voi odihni cu siguranţă. Atât eu, cât şi Teo, suntem voluntari ai Salvamont Piteşti, dar colegii noştri vor înţelege cu siguranţă că nu vom participa la acţiuni în perioada imediat următoare. Poate că, la anul, mă voi decide să merg cu cîțiva prieteni din Piteşti în Kazahstan, însă nu ştiu deocamdată.  
Ionuţ BURCEA