Cea de-a XVI-a ediție a Simpozionului internațional „Experimentul Pitești-Reeducarea prin tortură” a reunit la începutul lunii octombrie la Pitești numeroase personalități, de la foști deținuți politici la istorici și cercetători. Una dintre prezențele speciale la acest eveniment unic în România a fost domnul Mircea Cojocaru, unul dintre puținii supraviețuitori ai Experimentului Pitești.
Experimentul Pitești a fost o culme a ororilor din închisorile comuniste: bătăi în toate chipurile posibile, umilinţe şi perversităţi inimaginabile, începând de la linsul closetelor sau îngurgitarea propriilor fecale, la montarea unor scene religioase scabroase şi în final crima. Cei refractari au fost ucişi primii sau şi-au pus singuri capăt zilelor. Toţi cei care au scăpat de Iadul de la Piteşti, torţionari şi victime, au rămas pe viaţă amputaţi sufleteşte.
„A fost ceva monstruos. Pe suferinţa fizică au altoit siluirea morală. Cei credincioşi erau obligaţi să-şi bată joc de Dumnezeu, te obligau să-ţi torni mama sau sora, să spui cele mai ordinare lucruri despre tine însuţi ca să-i convingi că eşti reeducat. Rezultatul final era completa dezumanizare”, spune Mircea Cojocaru. 
Fostul deţinut politic are şi acum reţineri să vorbească despre acele momente teribile. Ascuns între zidurile puşcăriei, rolul fiecărui deţinut a rămas o taină care a hrănit permanent suspiciunea celor din afară. „Nu-mi place să-mi amintesc prin ce am trecut, pentru că o minte normală nu poate înţelege. Am fost tot timpul ca nişte proscrişi. După ce am stat un an închis la Piteşti, în 1950 am fost transferat la Canal. Deţinuţii de acolo ne urau. Ne numeau pe toţi turnători „reeducaţi” şi torţionari. Chiar şi Ierunca, în scrierile sale, vorbeşte despre diviziile de torţionari tranferaţi de la Piteşti ca să repete „experimentul” la Canal. Total fals. Am fost doar cei mai nefericiţi dintre deţinuţii politici din România. Pentru simplul fapt că am fost închis la Piteşti, oamenii m-au socotit, dacă nu un element periculos, cel puţin dubios. Culmea este că şi eu, într-un mod ilogic şi absurd, m-am simţit cumva vinovat că am fost acolo. Unicul vinovat este, însă, sistemul comunist care a putut inventa acel genocid al sufletelor, cum îl numea cineva. În rest, totul e o poveste de viaţă şi de moarte care a stors până la ultima picătură lumina şi întunericul din firea omenească”, a mai declarat Mircea Cojocaru.
M.S.

*** *** ***

„M-a marcat întâlnirea cu cei care au trecut prin ororile închisorilor comuniste”

Am participat cu emoție și interes la cea de-a XVI-a ediție a Simpozionului internațional „Experimentul Pitești-Reeducarea prin tortură”, un eveniment special care ne-a adus față în față cu câțiva dintre foștii deținuți politici care au trecut prin ororile închisorilor comuniste. Am aflat că unii dintre aceștia au trecut inclusiv prin teribilul Experiment Pitești. A fost o întâlnire ce m-a marcat și impresionat în mod deosebit. Este foarte bine și important ca ceea ce s-a întâmplat la închisoarea Pitești timp de mai mulți ani să fie cunoscut de cei tineri, pentru că este o parte importantă și pe nedrept neglijată a istoriei românilor.
La deschiderea simpozionului despre Experimentul Pitești un fost deținut politic ne-a povestit cum atunci când era închis în anii ,50 își ducea genunchii la gură și tremura atunci când intrau torționarii în celulă pentru că știa ce urmează: bătăi și torturi înfiorătoare. „Era un chin!”, a spus fostul deținut politic. În glasul său marcat de trecerea atâtor ani de la acele evenimente cumplite am simțit deopotrivă emoție și tristețe.
În perioada 1949-1952, sute și sute de elite ale societății românești au trecut prin Experimentul Pitești și prin ororile altor închisori de tristă amintire. Intelectuali, diplomați, preoți, militari, magistrați și oameni politici ai vechiului „regim burghezo-moșieresc” au fost aruncați în celule. Mii de țărani au fost deportați în colonii de muncă forțată. Tuturor acestora li s-a aplicat eticheta de „dușman al poporului”.
Însă pentru comuniști cel mai mare pericol era reprezentat de tineri. Aceștia trebuia anihilați și pentru ei a fost inventat teribilul Experiment Pitești, acolo unde securiștii au creat conceptul de „reeducare prin tortură”.
Metodele cele mai barbare de tortură au fost aplicate tinerilor deținuți. Aceștia au trecut prin chinuri fizice și psihice de neimaginat. Unele victime au fost chiar transformate în călăi și adesea deținuții erau torturați chiar de către cei cu care fuseseră prieteni și colegi de suferință, de colegii lor.
Cazacu Ionela Georgiana, clasa a IX-a I, Colegiul Naţional I.C. Brătianu

*** *** ***

Experimentul Piteşti, cel mai agresiv program de spălare a creierului prin tortură din Europa de Est

Închisoarea Pitești este numele sub care este cunoscut fostul penitenciar din Pitești, România, renumit pentru așa-zisele încercări de „reeducare”, efectuate sub autorizația autorităților comuniste în perioada anilor 1949-1952 (cunoscute și sub denumirea Experimentul Pitești sau Fenomenul Pitești). Acest experiment nu poate fi redus la o scuză pentru administrarea unor bătăi și torturi brutale, administrate zilnic cu scopul de a „reeduca total” deținuții politici, majoritatea studenți, membri în grupări interzise de comuniști ca Partidul Național Țărănesc și Partidul Național Liberal, precum și cei inspirați de Garda de Fier sau membri sioniști ai comunității evreiești din România. Esența metodei folosite la Pitești este transformarea victimelor în călăi, tortura putând fi apreciată drept un simplu mijloc, nu un scop. A fost cel mai mare și cel mai agresiv program de spălare a creierului prin tortură din blocul de Est.

Închisoarea Pitești, terminată în timpul dictaturii lui Antonescu

Închisoarea a fost construită înaintea începerii experimentului – conform celor spuse de Eugen Măgirescu, clădirea a fost începută spre sfârșitul anilor ‚30, pe vremea Regelui Carol al II-lea, și a fost terminată în timpul dictaturii lui Ion Antonescu.Pentru o perioadă după proclamarea Republicii Populare Române, a continuat să funcționeze ca arest pentru cei vinovați de infracțiuni minore.
Primele stadii ale „reeducării” au avut loc la închisoarea din Suceava, fiind la scurt timp adoptate la Pitești, și cu intensitate mai redusă, la Gherla. Grupul de supraveghetori a fost format tot din deținuți politici și a fost condus de Eugen Țurcanu, fost student la Universitatea din Iași și fost membru al Gărzii de Fier, pentru scurt timp și membru al PCR. Țurcanu, probabil la ordinele comandantului Securității Alexandru Nicolschi (pe numele său adevărat Boris Grünberg), ale colonelului Czeller de la Direcția Penitenciarelor și sub directa supraveghere a ofițerului politic Ițicovici Marina a ales un grup unit format din „veterani” trecuți prin reeducare, ca asistenți pentru îndeplinirea sarcinilor politice; numit Organizația Deținuților cu Convingeri Comuniste („ODCC”, poreclită de prizonieri în batjocură „Odecaca”) – i-a inclus ca membri pe viitorul părinte al Bisericii Ortodoxe și dizident Gheorghe Calciu-Dumitreasa și evreul Petrică Fux.

Primul val de deținuți care a trecut prin Experimentul Pitești a venit de la Suceava

Primul val de deținuți de la Suceava care au trecut prin „inițiere” a fost trimis la Pitești, unde tratamentul inițial uman a devenit subiectul unor restricții din ce în ce mai severe – potrivit lui Măgirescu, situația s-a deteriorat cu rapiditate în luna iunie.
Procesul început după acea dată a implicat pedepse psihologice (de obicei prin umilire) și tortură fizică.
Deținuții, pe lângă bătăile severe administrate regulat, au fost siliți să se tortureze reciproc, cu scopul de a descuraja loialitățile dinaintea încarcerării. Gardienii i-au forțat să participe la sesiuni programate sau ad-hoc de instruire politică, cu subiecte precum materialismul dialectic și istoria Partidului Comunist Sovietic de Iosif Stalin, de obicei acompaniate de abuzuri fizice la întâmplare și îndemnuri la demascare pentru diferite abateri, unele reale, dar marea majoritate inventate. Obiectivul lor era ca victima să cedeze psihic, transformându-se într-un supus total, dedicat regimului.

16 torționari au fost executați

În 1952, pe când Gheorghe Gheorghiu-Dej a manevrat cu succes împotriva Ministrului de Interne Teohari Georgescu, procesul a fost oprit de autorități. Membrii ODCC au fost judecați în secret pentru abuzuri, cei 22 de inculpați fiind condamnați la moarte, în urma unui proces cu ușile închise (Țurcanu a fost numit responsabil pentru uciderea a 30 de deținuți și pentru abuzurile exercitate asupra altor 780). Dintre aceștia, au fost executați 16 condamnați, la închisoarea Jilava, în noaptea de 17 decembrie 1954. Deși executat, moartea lui Eugen Țurcanu a fost înregistrată la starea civilă abia în anul 1962. Din restul de 6 condamnați, 4 dintre ei au fost ulterior exterminați la închisoarea Jilava, în secția specială de exterminare, numită Casimca. Colonelul Czeller s-a sinucis, împușcându-se în cap, în cimitirul Bellu din București. Cadrele securiste însărcinate cu conducerea experimentului, inclusiv colonelul Teodor Sepeanu, au fost judecați în anul următor; toți au primit sentințe ușoare și au fost puși în libertate la scurt timp.
După 1989, abandonată și parțial în ruină, clădirea a fost vândută unei firme de construcții în 1991; mai multe clădiri au fost fie distruse, fie total schimbate. Un memorial a fost construit în fața intrării închisorii.
Arsene Maria Magdalena, clasa a IX-a I, Colegiul Naţional I.C. Brătianu