„Mi-e frică să vin singură la proces. Vreau să fiu însoţită de jandarmi”

# Declarația îi aparține uneia dintre martorele din procese, care are în familie un băiat care a fost bătut la Berevoești până a paralizat # Exclusiv. Reportaj la procesele stăpânilor de sclavi de la Berevoeşti

Miercuri, 11 octombrie. Nouă dimineața trecute fix, vorba lui Caragiale. Cum ajung la primul etaj de la Tribunalul Argeș am senzația că am greșit adresa. Din boxe se aud Adele, Jason Donovan și Bon Jovi. Și se aud suficient de tare și de plăcut încât fac din acest loc al justiției un loc mult mai puțin tensionat. Senzația se schimbă când te uiți înspre prima sală din stânga. În jurul ei sunt zeci de femei și doi bărbați, stăpâni de sclavi de la Berevoești ori rude ale acestora. Nu mai puțin de 19 inculpați urmează a fi judecați în trei procese. Când te uiți în colțul din dreapta al holului generos și vezi câțiva dintre foștii sclavi și mai mulți martori pricăjiți înconjurați de jandarmi, te duci cu gândul la un meci de box inechitabil. Femeile de la Berevoești sunt vesele, râd, gesticulează, se uită pe telefoane, în timp ce foștii lor supuși sunt timorați și cu niște complexe de inferioritate vizibile din avion.

„N-am bătut pe nimeni, mai ridicam vocea la ei ca să muncească mai bine”

Una dintre femeile de la Berevoești se uită la mine prelung când mă vede cu agenda în mână. Brusc, realizez că e stăpâna de sclavi care m-a cerut în căsătorie acum patru luni. Instinctiv mă uit la mâna dreaptă. Mi-am uitat verigheta acasă tocmai azi. Însă femeia trece pe lângă mine fără să spună un cuvânt.
În schimb, o altă femeie îmbrăcată foarte colorat și cu niște șosete roz perfect neasortate cu restul ținutei, mă abordează cu îndrăzneală. „Ești de la presă, nu? Presa scrie numai minciuni de noi”. O întreb cum rămâne cu sclavii bătuți cu parul și lăsați cu sechele. „Nu știu, eu la mine în curte n-am bătut pe nimeni, nu te mint. Mai ridicam vocea la ei să muncească mai bine, dar nu îi loveam. Le dădeam și mâncare. E tare greu fără soții noștri. Nu știu de ce îi mai ține închiși, că și-a recunoscut vinile toți… Cine ne întreține nouă copilașii dacă bărbații noștri e la închisoare? Ne descurcăm tare greu cu mâncarea. Noi dacă suntem în arest la domiciliu, n-are cine să ne ducă copilașii la școală”. O întreb cum o cheamă. „De ce, ca să mă dai la ziar”? Dau din cap afirmativ. „Nu vreau, și să nu cumva să-mi faci poză. Să scrii acolo la ziar că suntem amărâți, că ne ia poliția pe noi ăștia care n-avem de niciunele, în loc să îi ia pe ăia de fură grămezi de bani”.

Un martor, la un pas de a se prăbuși

Unul dintre martori, pe numele său Gheorghe Negru, stă pe o bancă și se sprijină într-un baston. E foarte pricăjit, nu cred că are mai mult de 50 de kilograme și dacă nu ai ști cine e l-ai putea confunda cu un sclav. La chip, pare o variantă îmbătrânită și degradată a unuia dintre bărbații din tabloul „Jucătorii de cărți” al lui Cezanne. Mă duce cu gândul și la un călugăr dintr-un tablou al lui Velasquez. Vorbește greu și se uită speriat în jur. Mai e o femeie cu el. O procuroare DIICOT îi explică formalitățile, după care se ridică cu un greu. Nu face nici doi pași și e la un pas de a se prăbuși. Un jandarm îl prinde în ultima clipă și îl ține până intră în sala de judecată, alături de mai mulți foști sclavi.

„Aveți aprobare să luați notițe?”

De la o boxă din tavan se aude ABBA. Dancing Queen. După nici 30 de secunde, telefonul uneia dintre stăpânele de sclavi sună în ritm de manele: „Tu ești viața mea… au, au, au”. Îmi vine să fac și eu „au”, dar din alt motiv. Manea peste ABBA e ca și cum ai pune șaorma peste caviar. În fine, să revenim la procesele noastre… Cu o oră întârziere, intrăm în sala de judecată.
Un jandarm plin de mușchi și foarte amabil îl întreabă pe unul dintre martori: „Doriți o bomboană”? Bărbatul răspunde negativ. De altfel, apropo de jandarmi, nu poți să nu remarci modul foarte protector în care se poartă cu victimele acești bărbați cu aluri de luptători K1.
Scriu câteva rânduri cu impresii înainte de a începe procesul. Însă nici nu apuc bine să scriu două fraze, că mă trezesc cu grefiera de ședință venind spre mine cu o mină autoritară: „Sunteți ziarist, nu? Aveți aprobare să luați notițe?” Îi răspund calm: „Da, sunt ziarist, iar ședința este publică, nu?” Doamna grefier o ține pe a ei: „Da, e publică. Dar aveți aprobare de la domnul președinte să luați notițe?” Îi răspund că am fost ca ziarist la sute de procese în toată țara și nimeni nu m-a întrebat vreodată de ce iau notițe. „Știu că nu am voie să fac poze sau să înregistrez, dar luatul de notițe nu e interzis”, îi dau replica. Mai reduce tonul: „În ziare apare altceva decât ce se discută în sala de judecată. O să vorbesc și cu domnul președinte”. Îi spun că eu mereu am relatat fidel procesele, fără distorsionări. Nu mai adaug nimic, dar instinctiv mă uit pe telefon. Chiar sunt curios dacă mi se va interzice să iau notițe și deja îmi schițez în gând o eventuală sesizare către Consiliul Superior al Magistraturii.

„Vă mulțumim domn președinte că ne-ați dat arest la domiciliu”

Martorii și foști sclavi sunt înconjurați de șase jandarmi în clipa în care în boxa acuzaților își fac apariția primii cinci stăpâni de sclavi. Unul dintre romi se uită amenințător, arogant și sfidător către una dintre victime.
Mai mulți dintre avocați cer eliberarea sub control judiciar sau arest la domiciliu, motivând printre altele că cei pe care îi apără au un comportament ireproșabil și că au familii de întreținut.
Avocatul Alin Postelnicescu, cel care reprezintă mai mulți inculpați, are o nemulțumire: „Este inechitabil ca pentru unii inculpați să se poată lua măsura arestului la domiciliu și pentru alții nu”.
Una dintre stăpânele de sclavi, care e în arest la domiciliu de mai multe luni, după ce a stat în închisoare înainte, îi spune judecătorului: „Vă mulțumim domn președinte că ne-ați dat arest la domiciliu”. Fraza e apoi repetată mimetic de alte două femei.
O altă femeie din Berevoești solicită să fie cercetată sub control judiciar, spunând că îi e tare greu să se descurce pentru că nu are voie să iasă din curte: „Trebuie să îmi hrănesc copilașii, că bărbatu-meu e închis. Și cum să îi hrănesc dacă nu pot ieși din curte?”
Rând pe rând, mai mulți stăpâni de sclavi aflați în arest solicită măsura eliberării sub control judiciar. Unul dintre ei, membru al familiei Furdui, încearcă să îl înduplece pe judecător, spunând: „Am copii minori, trebuie să meargă și ei la medicul de familie, domn președinte. Trebuie să am grijă de ei”.

Avocatul Tufeanu riscă să fie amendat cu 5.000 de lei dacă nu vine la următorul termen

La două dintre cele trei procese apare o problemă procedurală. Avocatul Ion Tufeanu, care reprezintă mai mulți stăpâni de sclavi, nu e prezent în sală, deoarece e plecat la un alt proces la Deva. Iar clienții săi nu pot fi apărați în lipsa sa. Drept urmare, președintele de ședință solicită ca la următorul termen să i se pună în vedere avocatului Tufeanu să fie prezent, în caz contrar urmând a fi amendat cu 5.000 de lei și înlocuit cu un alt avocat.
Procesele trebuie amânate din cauza lipsei avocatului. Una dintre martore, pe numele său Popescu Ștefania, care are acasă un băiat paralizat din cauza bătăilor la care a fost supus, solicită ca la următorul termen să vină însoțită: „Mi-e frică să vin singură, domn președinte. Mi-e frică că mă bate ăștia. Mi-e frică de ei. Vreau să vin însoțită de jandarmi la următorul termen”. Cererea îi este aprobată, iar bătrâna pleacă uitându-se cu teamă la șapte stăpâni de sclavi aflați în boxa acuzaților.