Iuliana Constantinescu Preduț s-a născut în satul Poenărei, comuna Corbi, judeţul Muscel, la 16 iunie 1929, în familia preotului Ioan şi Justina Constantinescu. A urmat școala primară din Poenărei, apoi Liceul de fete din Câmpulung-Muscel şi Liceul „Principesa Elena” din Braşov. Iuliana Constantinescu Preduț a urmat și cursurile Facultății de Istorie a Universităţii din Bucureşti. S-a căsătorit în 1957 cu inginerul Nicolae Preduţ, originar din comuna Lăcusteni, judeţul Vâlcea, împreună cu care a avut doi copii, pe Libertatea-Justina şi Gloria-Iliada.

A fost arestată, deşi era gravidă în luna a şaptea

Iuliana Constantinescu Preduț a fost profesoară de istorie şi limba română la Şcoala generală din comuna Ţibucani, judeţul Neamţ şi la Şcoala generală din comuna Cobadin, raionul Negru Vodă, regiunea Dobrogea, unde a fost arestată la 22 iunie 1958, deşi era gravidă în luna a şaptea, şi condamnată la 12 ani de muncă silnică, 5 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii, prin Sentinţa nr. 174 din 12 septembrie 1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare, pentru „Delictul de favorizare la acte de teroare prevăzut de art. 284 alin. ultim combinat cu art. 207 alin. 1 din Codul Penal anterior”, „infracţiunea de omitere de denunţ” a membrilor Grupării de partizani „Haiducii Muscelului”. Iuliana Constantinescu a născut, în închisoarea Văcăreşti, o fetiţă, pe Libertatea-Justina. Tatăl său, preotul Ioan Constantinescu a fost condamnat şi executat la închisoarea Jilava în anul 1959, iar mama sa, Justina Constantinescu, a îndurat ani grei de detenţie, ambii fiind acuzaţi de „participare la Rezistenţa armată anticomunistă de pe versanţii sudici ai Munţilor Făgăraş”. Protagonista noastră a publicat volumul memorialistic Speranţe încătuşate (1999, reeditat 2000), în care evocă infernul detenţiei sale în închisorile comuniste de la Piteşti, Văcăreşti, Jilava, Miercurea Ciuc, Arad și Oradea. S-a sfârşit din viaţă la 1 octombrie 2001, în satul natal.

Despre terifianta detenţie politică din perioada comunistă

Valoarea operei ca sursă informativă despre terifianta detenţie politică din perioada comunistă, este cât se poate de evidentă în acest volum memorialistic al Iulianei Constantinescu Preduț: „Eram închisă la Văcăreşti… Mă aduseseră acolo de la Securitatea Piteşti, în urma unei anchete chinuitoare… Am stat, la Văcăreşti, până am născut pe Libertatea-Justina… Mă arestaseră de la catedra din Cobadin – Constanţa… Eram gravidă în luna a şaptea… M-au băgat seara, în celula 116, cu toate că sosisem înainte de ora prânzului, şi, ca să-mi fie viaţa un adevărat calvar, m-au lăsat singură, într-un WC turcesc cu şase găuri, care aproape nu se mai vedeau, fiindcă erau pline cu materii fecale… Mirosul greu de acolo, drumul chinuitor de la Securitatea Piteşti până la atât de temuta închisoare din Văcăreşti îmi accentuaseră vădit cumplita durere amestecată cu o foame greu de imaginat, pentru că nu îmi dăduseră, în dimineaţa aceea, nimic din mizerabila raţie zilnică, iar seara, după o discuţie cu o verişoară a mea, care era şefă de cameră, n-am putut înghiţi nici măcar o boabă de arpacaş… Căpitanul Constantinescu m-a însoţit în dubă până la Închisoarea Văcăreşti şi, în prezenţa mea, i-a spus celui care m-a luat în primire, să aibă grijă, pentru că sunt gravidă şi foarte slăbită… I-am mulţumit pentru acest semn rar de bunătate, cu totul neaşteptat, dar, de atunci, nu l-am mai văzut… Să fi fost din „grijă” pentru mine cele două bucăţi de mămăligă caldă, în care era pusă brânză de burduf tăvălită prin materiile fecale, încât nu mai rămăsese nimic nemuiat în mizerie?!… O durere groaznică m-a tăiat peste mijloc; apoi, o foame cum n-am mai încercat niciodată m-a împins parcă orbeşte să mă aplec şi să rup din mămăliga pusă în fecale… Simţeam tot mai mult, tot mai apăsător, că mă lăsau puterile!… M-am aşezat în urina care plutea pe cimentul WC-ului şi am rupt încă o bucată din celălalt bulz… Abia, mai târziu, mi-am dat seama că totul fusese premeditat de torţionari, pentru ca să avortez din această cauză, mai ales că, la Piteşti, un securist în halat alb îmi propusese să renunţ la copil, asigurându-mă că nu voi avea dureri la întreruperea sarcinii… M-au dus, aşadar, în celula 116, unde, timp de o lună, m-am chinuit îngrozitor, într-o singurătate ucigătoare doar cu gândurile mele negre şi cu durerea care aduce în lume o nouă viaţă… Regimul de detenţie a fost aidoma celui de la Securitate: de la deşteptare până la stingere, eram obligată să stau pe marginea patului… Uneori, când mai încercam să urc câte un picior în pat, mi se atrăgea atenţia că nu am voie… M-am resemnat, pierzându-mi orice speranţă în lumina vieţii… Mă învăluia întunericul atât de obsedant al morţii!… Între timp, am făcut, la sânul stâng, mastită suprainfectată!… De această boală, numai bunul Dumnezeu m-a vindecat, fiindcă m-au dus la un doctor din închisoare să mă opereze la o oră nepotrivită, chiar atunci când i se servea masa… Văzându-mă atât de slăbită şi de chinuită, s-a hotărât să termine cât mai repede cu mine, determinat, poate, şi de gardiana care mă însoţise până la el… Batjocoritoare, gardiana îmi pusese nişte ochelari negri şi mă obligase să mă îmbrac cu mantaua, pe care o legase la mâneci şi mă trăgea, ca pe un animal de funie, de o mânecă legată mai lung… Când era întrebată, de cei cu care ne întâlneam, unde merge, ea se amuza, spunându-le tuturor că „plimbă maimuţa”… Doctorul era un ghem de nervi… S-a răstit la mine, fiindcă îşi întrerupsese masa din cauza unei „bandite”… A luat o lamă, a dat-o prin flacăra unui chibrit şi m-a tăiat adânc, pe viu, fără milă, înjurându-mă că şi-a pătat cu puroi halatul… Mi-a pus în silă nişte vată pe rană şi mi-a poruncit să ies cât mai repede afară… De atunci, nu s-a mai interesat deloc de soarta mea… După ce am fost „operată” astfel la sân, n-am mai alăptat-o pe fetiţa mea, pe Libertatea. Mi-au alăptat-o fetele din Cudalbi, care născuseră şi ele tot fetiţe, ori nişte ţigănci tinere închise într-o celulă învecinată… Se întreceau între ele care să-i dea piept… Credeau că vor ieşi mai repede din puşcărie, dacă o alăptează pe Libertatea!… Asociau numele ciudat, pentru ele, al fetiţei cu eliberarea din detenţie şi erau toate convinse că Dumnezeu le-a trimis-o ca pe o rază de speranţă în revenirea lor grabnică la viaţa liberă de dincolo de zidurile închisorii… M.I.