A fost o vreme când puteai să fi mândru că eşti muncitor. Pe vremea când bântuia minciuna că la conducerea ţării se află clasa muncitoare, prin detaşamentul său de avangardă, proletariatul. În alianţă precară, suspectată şi controlată, cu ţărănimea săracă şi mijlocaşă şi pătura intelectuală. În realitate, în vârful piramidei se afla un nucleu dur, autoselecţionat şi selecţionat, aprobat sau chiar impus de la Moscova. Proletariat aristocratizat.
La eşaloane inferioare sau intermediare, ajungeau în conducere şi muncitori autentici, cu singura condiţie de devotament şi carnet de partid. Neşcoliţi, neprofesionalizaţi, conducători de instituţii şi întreprinderi, de primării şi de prefecturi şi chiar prin ministere, duceau de râpă economia, cultura, întreaga ţară.
Nu întâmplător, muncitorii erau priviţi şi ca nişte uzurpatori.
Dar, nu putem să trecem cu vederea că în acelaşi timp, muncitorimea avea şi destule avantaje. Locuinţe gratuite, locuri de muncă, locuri în spitale, concedii plătite în staţiuni balneare, la munte, la mare, excursii în ţară şi peste hotare, copii la şcoală şi în tabere, salarii mulţumitoare… Şi o mare deschidere pentru tineret, în învăţământul elementar şi superior. Nenumăraţi ingineri, medici, profesori, specialişti, chiar savanţi, din familii de muncitori, de ţărani, din mahalalele oraşelor, din sate şi din cele mai îndepărtate cătune. Câţi copii de această condiţie mai apucă azi pe acelaşi drum? Câte inteligenţe excepţionale nu rămân necunoscute în aceste medii, câţi dintre cei ajunşi pe aceste trepte înalte nu fug din ţară, la dispoziţia unor firme de pe alte coclauri?
Se transforma, într-adevăr, văzând cu ochii, şi într-un ritm accelerat, întreaga ţară. Şantiere, fabrici, uzine. Se construiau spitale, facultăţi, cartiere cu blocuri de locuinţe, oraşe întregi. Cel puţin din punct de vedere oficial, clasa muncitoare se afla încă la putere. Cu iluzia că îşi poate trimite reprezentanţii în toate forurile de conducere. Inclusiv femeile.
Dar, a venit vremea crizei, când trebuiau rambursate împrumuturile de la băncile străine cu dobânzile aferente, lucru greu de suportat de o economie din ce în ce mai neperformantă şi sufocată. Povara cine trebuia să o ducă, dacă nu tot oamenii muncii?
Criza de alimente. Muncitorul, fie el chiar evidenţiat, erou al muncii sau mamă eroină, trebuia să stea la coadă, de la miezul nopţii, pentru o sticlă de lapte sau un crâmpei de cârnat. Pâine cu gramul, carne pe sponci, brânza, o binecuvântare rară. Şi pentru că oamenii muncii mai trebuiau să şi muncească, această corvoadă a cozilor la magazine o făceau pensionarii, dacă aveau aşa ceva în familie. Aspectul general al oraşelor era al grămezilor de oameni îmbuluciţi pe la uşile prăvăliilor. Lucru care nu da bine. Străinătatea avea presa înţesată cu fotografii şi relatări de la asemenea întâmplări. Ceea ce o face pe Coana Leana, savanta de renume mondial, consoartă la preşedinţie, să formuleze hotărârea de a-i scoate pe pensionari din oraşe, pentru a fi strămutaţi în aşezări anume confecţionate pentru ei, de fapt ghetouri, lagăre de concentrare, colonii de muncă, unde puteai să sfârşeşti în indiferenţă totală. Pentru clasa muncitoare, condiţie subumană.
Şi iată, că tocmai ei, muncitorii, clasa conducătoare, în frunte cu detaşamentul său de avangardă, proletariatul, şi cu alianţele pe care le are, este cea care se răscoală.
Mişcare numită impropriu Revoluţie. Pentru că, împotriva revoluţiei socialiste în care se afla ţara, nu putea să aibă loc decât o răsturnare prin contrarevoluţie. A început tranziţia. De data asta, de la socialism la capitalism. Sălbatică. Ca în junglă. Ca în marea bătută de valuri. Au început să mişune rechinii în ape tulburi care să înghită plevuşca, mogulii, mafioţii, hoţii de toate categoriile.
Şi se ajunge, iată, la situaţia actuală, când nu se mai poate vorbi decât despre rămăşiţe ale clasei muncitoare. Socotite parazitare.
Şi nu numai că o spune un Mândruţă, un Ghiţă sau un Dragnea. Circulă de la o vreme un curent interpartinic. Că, de vină, pentru situaţia catastrofală în care ne aflăm, se fac foştii oameni ai muncii, care nu mai produc. Asistaţii social. Pentru care ţara trebuie să plătească ajutoare. Care se tăvălesc în nepăsare şi aşteaptă cu mâna întinsă, ca nişte cerşetori.
Şi aceşti domni, care îi clasifică în acest fel, uită întrebarea: unde să muncească, dacă ar vrea să o facă? Nu mai sunt şantierele care erau. Nu mai este „Autobuzul”. Nu mai este „Tractorul”. Nu mai este Întreprinderea de Automobile de Turism ARO, vestită la vremea ei pe toate meridianele. Nu mai găseşti Combinatul de Articole Tehnice din Cauciuc, unic în partea estică şi de sud a Europei. Nu mai dai de „Republica”, de „23 August”, nici de nenumărate altele, asemănătoare. „Clasa muncitoare nu merge în Rai”, cum glăsuieşte un roman. Dar la noi a ajuns chiar într-o stare infernală. Împuşcaţi-i! Spânzuraţi-i! Făceţi-vă a uita că vă trageţi din ei! Că v-au fost bunici, unchi, vecini. Că au dus ţara pe umerii lor! Că au fost întotdeauna cei sacrificaţi!
Trageţi! Vă simţiţi mai bine ? În vilele voastre, în maşini fabricate în cap de serie sau exemplare unice, în castele, în elicoptere, în iahturi, răsfăţaţi pe nisipuri de aur, în cazinouri, la vânătoare în savane de lei şi elefanţi, în hoteluri cu paraşute…
TRAGEŢI!
Toată lumea a voastră ! Fără să vă încurcaţi cu cei umiliţi şi obidiţi!
Suflete pustii în pustiul vieţii!…
(Prof. Marin Ioniţă)
0 Comentarii