O situație ce a trezit interesul tuturor categoriilor de contribuabili persoane fizice a fost inițiativa A.N.A.F. de a emite decizii de impunere de regularizare, pentru perioada 2013-2017, având ca obiect contribuțiile datorate la asigurările de sănătate, justificat de faptul că, începând cu anul 2013, s-a aflat în imposibilitatea comparării veniturilor realizate de contribuabili cu baza de date a plătitorilor.
Or, legislația fiscală prevede limitativ situațiile în care ANAF poate proceda la emiterea unor decizii de impunere din oficiu, fără a distinge dacă acestea au caracter de regularizare sau nu.
Prima este ipoteza stabilirii din oficiu a bazei de impozitare și a creanței fiscale aferente acesteia, în situația nedepunerii declarației fiscale de către contribuabil, iar a doua, în cazul stabilirii din oficiu a bazei de impozitare și a creanței fiscale aferente acesteia, atunci când organul fiscal nu poate determina situația fiscală corectă și exactă a contribuabilului din evidențele contabile ale acestuia, din declarațiile sale sau din celelalte documente, care sunt incomplete, incorecte sau lipsesc.
Orice act emis de autoritățile fiscale prin care se stabilește o creanță fiscală trebuie să aibă, însă, un conținut guvernat de legalitate, certitudine, justețe și predictibilitate.
Cu referire la anii 2013, 2014 etc. organul fiscal a emis pe numele contribuabililor decizii de impunere privitoare la cotizațiile C.A.S. și C.A.S.S. pe baza declarațiilor depuse, astfel că aceste decizii sunt, cel puțin aparent, guvernate de principiile menționate.
În prezent, A.N.A.F. procedează la emiterea unor decizii de impunere, de regularizare pentru aceleași perioade de timp, pe baza venitului realizat al contribuabililor, la un interval de câțiva ani de la data depunerii declarațiilor de impunere și pentru intervale temporare pentru care, de fapt, s-au mai emis astfel de decizii și au fost achitate cotizațiile aferente.
Este adevărat că prevederile fiscale nu stabilesc un termen în care A.N.A.F. să aibă obligația emiterii deciziilor de impunere de regularizare, însă, din perspectiva bunei-credințe, emiterea unor astfel de decizii ar trebui să se realizeze într-un termen rezonabil, independent de termenul de prescripție de 5 ani.
În caz contrar, se creează premisele aparent legale în care A.N.A.F. poate oricând proceda la stabilirea unor creanțe fiscale din oficiu, în beneficiul său și în detrimentul contribuabililor, situație inacceptabilă și care contravine nu numai bunei-credințe, ci și regulilor imperative care reclamă certitudinea, justețea și legalitatea impunerii.
În concluzie, deciziile de regularizare emise după ce au trecut mai mulți ani de la data depunerii declarației de impunere și după ce contribuabililor le-au fost deja emise decizii de impunere pentru aceeași perioadă sunt nelegale.
Așa fiind, aceștia au posibilitatea să le conteste, prin formularea plângerii prealabile la organul emitent al actului administrativ fiscal, iar, ulterior împotriva deciziei de soluționare a contestației să se adreseze instanțelor de judecată.
Avocat Maria Cristina Leţu, doctor în Drept