Războiul începuse cu un an înainte. România a făcut ce trebuia să facă: s-a declarat neutră. Franța capitulase, Anglia se găsea într-o situație dificilă. Hitler câștiga rapid pe frontul de Vest. Ceea ce-l determină pe Stalin să acționeze prompt, punând în aplicare prevederile Protocolului auxiliar secret al Pactului de neagresiune sovieto-german din 23 august 1939, cunoscut sub numele de Pactul Ribbentrop-Molotov.
Motivul revendicărilor sovietice din 16 iunie era că România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, în 1918 a desfăcut o parte din teritoriul acestora situat între Nistru și Prut, cunoscut sub denumirea de Basarabia, dar cereau și nordul Bucovinei, ca despăgubire pentru administrarea Basarabiei din 1918 și până în momentul respectiv. Aici trebuie să ne oprim puțin. Dacă nordul Bucovinei, teritoriu aflat acum în componența Ucrainei, a fost cedat în 1940 drept despăgubire pentru administrarea de către România a Basarabiei între anii 1918-1940, aceasta nu înseamnă că s-a făcut pentru totdeauna, și chiar dacă în termenii autoritari ai Ultimatumului nu s-a precizat nimic, aceasta nu înseamnă că, dacă nu acum, măcar într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat nu se poate realiza acest aspect, așa cum s-a făcut de curând cu Insula Șerpilor, desigur sub alte aspecte.
Citește și Lecţia de istorie. Gheorghe Coroi – ultimul haiduc
Cedarea Basarabiei, a nordului Bucovinei și a Ținutului Herței a creat, cum era de așteptat, un seism pe scena politică românească. În Consiliul de Coroană din 27 iunie 1940 (organism ce nu avea o funcție decizională) doar șase dintre cei 28 de membri au votat deschis împotriva cedării fără luptă a teritoriilor cerute de ruși. Ei merită să fie menționați: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ștefan Ciobanu și Ernest Urdăreanu. Viclean ca întotdeauna, regele Carol al II-lea s-a delimitat de cei care erau pentru cedare fără luptă.
La 4 iulie, Cabinetul condus de Gheorghe Tătărescu și-a depus mandatul. Bunele relații ale omului de afaceri Ion Gigurtu cu Berlinul l-au determinat pe Carol al II-lea să-l numească prim-ministru. Se încerca salvarea măcar a ce mai rămăsese. Dar nu a fost să fie așa.
Cedările teritoriale făcute U.R.S.S. au creat, cum era de așteptat, un precedent periculos. România era izolată complet. Când se căutau cu disperare garanții teritoriale s-a constatat că singura care a oferit susținera a fost… Turcia. Iată ce declara Hitler în 1939: „Cert este că România va trebui micșorată și din motive politice europene, deoarece poporul român, democrat din fire, a rămas sufletește alături de Anglia și Franța și, în consecință, Axei nu-i convine o Românie mare, care să aibă în Balcani rolul de diriguitoare”.
Citește și Lecţia de istorie. Scurt istoric al nordului Moldovei
După ce anunță oficial că renunță la garanțiile anglo-franceze (Franța capitulase la 22 iunie), Carol al II-lea îi cere lui Hitler să garanteze granițele României. Deși România semnase Tratatul economic cu Germania la 23 iunie 1939, devenind principalul furnizor al acesteia de petrol de cea mai bună calitate, Hitler ne-a tratat ca pe o colonie, punând ca și condiție pentru garanții teritoriale rezolvarea diferendelor teritoriale cu Ungaria și Bulgaria, țări și ele revizioniste ca și Germania.
Cum era de așteptat, negocierile cu Ungaria de la Turnu-Severin și cu Bulgaria de la Craiova au eșuat. Hitler și Mussolini recurg la un așa-zis arbitraj care nu va fi decât un sabotaj ordinar. În ziua de 30 august, la ora 13.30, în Palatul Belvedere avea să se consume așa-zisul „Dictat de la Viena”. Când a văzut harta cu partea ce trebuia cedată Ungariei, ministrul de externe Mihail Manoilescu a leșinat. Tot atunci au fost semnate și actele de cedare a Cadrilaterului către Bulgaria. Nu mai apelez la cifre, pentru că ar însemna să ne lamentăm prea mult. Se pot trage însă două concluzii: s-a pierdut aproape o treime de țară și nu s-a tras un foc de armă. Cu un an înainte, ulanii polonezi au șarjat cu sabia și lancea celebra divizie germană de tancuri Panzer.
Și vă mai mirați de ce se întâmplă astăzi?
Prof. dr. Cornel Carp
Citește și Lecţia de istorie. Bătălia de la Posada
0 Comentarii