Semnalul a fost dat de Revoluția pașoptistă. După Tratatul de la Adrianopol (1829) și aplicarea Regulamentelor Organice (1831 și 1832), cu toate hibele pe care le-au avut, au început să apară zorile, cum se spune, și pe ulița românilor. Aceasta în mod deosebit datorită unei generații excepționale de oameni politici, căliți în focul revoluțiilor de la 1848-1849.

Ridicarea monopolului otoman asupra comerțului celor două principate a dat un avânt nebănuit economiei, rotunjind considerabil în special veniturile marii boierimi. După ce vreme de secole boierul a fost un patriarh local, un fel de pater familias, cu sute de fini și finuțe, alături și la bine și la rău de supușii săi, încât mai mult de jumătate din nou-născuți aveau ochi albaștri, vechile conace se transformă în reședințe de vară. Boierul se mută la oraș: altă viață, alte obiceiuri… Traiul țăranilor nu se schimbă mai deloc: ei trăiesc după aceleași reguli bio și rețete sărace în calorii. Ei contribuie direct la prosperitatea stăpânilor, dar și, vă rog să fiți de acord, la formarea celei mai strălucite generații politice din istoria românilor, financiar vorbind. Aceasta pentru că o mare parte din averile boierilor s-au risipit cu sau fără folos în marile capitale ale vremii: Roma, Paris și Viena.

Revoluția pornită în februarie 1848 la Paris a fost o revoluție a masoneriei. Cu mici excepții, și revoluționarii români au fost masoni. Odată cu ei începe de altfel și perioada cea mai fastă a masoneriei române, care va ține mai bine de o jumătate de secol, finalizându-se cu o contribuție mai mult decât remarcabilă la realizarea României Mari.
Deși Revoluția pașoptistă a avut în numeroase rânduri accente de vodevil (mai puțin în Transilvania, unde a devenit tragică în urma confruntărilor cu armatele ocupanților), ea a contribuit decisiv la maturizarea celor care vor face pasul următor: unirea Principatelor Valahiei și Moldovei. Pozele revoluționarilor umplu paginile manualelor de istorie chiar și în zilele noastre, când ele devin din ce în ce mai sărace în informații: Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo, Alexandru Ioan Cuza, frații Dumitru și Ion Brătianu, Ion Heliade Rădulescu, Ștefan Golescu, Nicolae Bălcescu, C.A. Rosetti și lista poate continua.

Citește și Lecţia de istorie. Mint manualele de istorie?

Scurta perioadă scursă până la declanșarea Războiului Crimeei (1853-1856) scoate cum nu se poate mai bine în evidență că obiectivul pașoptiștilor era cât se poate de clar unirea, spusă mai cu jumătate de gură în programele lor de la 1848. Principala problemă era convingerea Marilor Puteri că este în avantajul lor unirea principatelor. Cu oarecare greutate au fost convinși. Mai ales că erau interesați să sancționeze drastic Rusia, devenită extrem de agresivă pe fondul crizei Turciei. Numai că propunerea ministrului de Externe al Franței, contele Walevski, privind unirea s-a lovit de opoziția Austriei și Turciei. Austria se temea că exemplul ar putea fi urmat și de teritoriile cu populație majoritar românească aflate sub dominația acesteia, în timp ce Turcia era convinsă că următorul pas va fi obținerea independenței. În consecință, s-a hotărât convocarea unor Divanuri ad-hoc care să demonstreze prin vot dacă românii vor sau nu să se unească.

Dacă în Țara Românească Divanul a ieșit unionist fără probleme, în Moldova a ieșit antiunionist din cauza falsificării alegerilor de către Nicolae Vogoride, caimacamul Moldovei, cel ce înlocuia domnitorul temporar, așa cum hotărâse Congresul de la Paris. Este pentru prima dată când viitorul domn Al. I. Cuza își dezvăluie talentul de Don Juan: cu ajutorul amantei Cocuța Vogoride, pune mâna pe o serie de scrisori compromițătoare ale soțului din care reieșea clar falsificarea alegerilor. Publicarea lor a declanșat un scandal diplomatic pe plan european, Franța obligând Turcia să refacă alegerile. A ieșit, bineînțeles, Divan unionist.
La 5 ianuarie, moldovenii l-au ales pe Ioan Al. Cuza, după ce Alecsandri și Alecu Russo au refuzat pe rând tronul. Așa cum se știe, pe 24 ianuarie l-au votat și muntenii la București, nu fără peripeții.
Primul pas a fost făcut. Al doilea, independența, a urmat după aproape zece ani, cu aceiași actori…
Prof. dr. Cornel Carp

Citește și Lecţia de istorie. Maria Bălan – Mata Hari a României