Dacă răsfoiţi manualele de istorie puteţi lesne observa cum românii au câştigat mai toate bătăliile purtate de-a lungul timpului. Cu siguranţă nu veţi găsi o mare bătălie despre care să se recunoască sincer că am pierdut-o şi să se analizeze cinstit cauzele şi consecinţele înfrângerii. În cele ce urmează vom vedea că lucrurile stau cumva altfel.
Bătălia de la Rovine (arhicunoscută datorită celebrei poezii a lui Eminescu, „Scrisoarea a III-a“) s-a dat între oastea lui Mircea cel Bătrân şi cea a sultanului Baiazid, undeva prin împrejurimile Piteştiului, după unii istorici. Ea este cunoscută ca o strălucită victorie împotriva turcilor. Orice tratat de teoria artei militare infirmă însă acest lucru, întrucât o victorie nu poate fi urmată decât de exploatarea riguroasă a consecinţelor acesteia, inamicul urmărindu-se până la înfrângerea lui totală sau cel puțin până dincolo de hotarele țării. În cazul nostru, Mircea s-a retras la Curtea de Argeş, unde a încercat o nouă apărare, fără sorţi de izbândă şi de data aceasta. Ulterior, voievodul român s-a refugiat în Transilvania, fiind înlocuit de turci cu protejatul lor, Vlad Uzurpatorul.
Dacă victoria de la Vaslui este indubitabilă, Ştefan urmărindu-i pe turcii care se retrăgeau în dezordine până dincolo de Brăila, nu acelaşi lucru se poate spune despre bătălia din anul următor, 1476, de la Războieni. Conştient de superioritatea turcilor, dar bine sfătuit de duhovnicul său, Daniil Sihastru, Ştefan nu cere pace. Acceptă confruntarea, dar rupe lupta la momentul oportun şi se retrage la adăpostul pădurilor. Aproape neverosimil, cetăţile Moldovei vor rezista în fața celui care cucerise Constantinopolul, apoi ceea ce n-au putut face vitejii oşteni ai lui Ştefan a făcut Dumnezeu: oastea turcilor lovită de ciumă s-a retras în grabă. Ceea ce dovedește că Daniil Sihastrul era clarvăzător.
Vă mai amintiţi probabil de cunoscutul film regizat de Sergiu Nicolaescu, „Mihai Viteazul“, care avea o scenă antologică în care, asemenea ostaşului de la Maraton, un „ghiaur“ se ridica din mlaştina Neajlovului şi striga cât îl țineau puterile: „Am învins!“, după care cădea răpus de o săgeată otomană. Afirmaţia era o gravă eroare istorică, deoarece după celebrul contraatac din după-amiaza zilei de 13 august 1595, Mihai, evaluând corect raportul de forţe, net favorabil turcilor, se retrage cu oastea sa la Stoieneşti, lângă Câmpulung Muscel. Între timp, Sinan-Paşa, scăpat cu viaţă din busculada creată la podul de pe Neajlov, transformă Ţara Românească şi Moldova în provincii turceşti şi numeşte la conducerea lor paşale. În toamna aceluiaşi an, în baza tratatului încheiat, Sigismund Bathory îi trimite o oaste de peste 20.000 de oameni cu ajutorul căreia Mihai îi alungă pe turci, zdrobindu-i la Giurgiu.
Exemplele pot continua. În Primul Război Mondial, dacă la Mărăşti a fost o victorie indiscutabilă, la Mărăşeşti şi Oituz inamicul a fost doar oprit, cu preţul unor eforturi foarte mari. Nu se aminteşte, însă, decât rareori despre ruşinoasa înfrângere de la Turtucaia, cu consecinţe dezastruoase pentru campania din 1916, sau de contraofensiva de la Flămânda încheiată rușinos pentru armata română, cu consecințe grave pentru ostașii noștri. După aceste evenimente, șeful Marelui Stat Major al armatei române, generalul Vasile Zottu, s-a sinucis.
Mitul invincibilităţii este aureolat de fiecare dată de vitejia fără seamă, eroismul şi spiritul de sacrificiu al ostaşilor noştri. Fără a încerca să denigrăm aceste simboluri de mare preţ ale istoriei noastre naţionale, fie măcar în spiritul adevărului ştiinţific vom constata că şi în această privinţă lucrurile sunt mai mult sau mai puţin supradimensionate. Nu numai în legende, dar şi în numeroase scrieri istorice turci avem „câtă frunză şi iarbă“. Românii erau puţini ca număr, dar viteji. Rareori s-a scris la modul admirativ despre duşmani, deşi cronicile turceşti sunt pline de laude la adresa „ghiaurilor“. Turcii erau, invariabil, naivi şi cădeau în capcanele întinse de românii isteţi. Exact ca în filmele cu proşti.
Revenind la tratatele de artă militară, este unanim principiul conform căruia atunci când ataci, ca să-ţi asiguri victoria, trebuie să respecţi raportul de 3/1, adică să ai o armată de trei ori mai mare decât a celui care se apără. Aceasta a spus-o acum peste 2500 de ani Sun Tzu în lucrarea sa celebră „Arta războiului”. În medie, oştile medievale româneşti aveau în jur de 30-40.000 de oameni. În consecinţă, turcii trebuiau să atace cu cel puţin 120.000. O mai mare semnificaţie o are faptul că românii, „chemaţi de la coada vacii“, au luptat cu cea mai puternică armată din vremea respectivă, alcătuită numai din ostaşi profesionişti şi nu de puţine ori au pus-o pe fugă.
Chiar dacă nu avem puterea sârbilor, care îşi serbează an de an înfrângerea de la Kossovopolje, cred că ar fi mai decent, pentru a cinsti memoria celor care s-au jertfit pentru neam şi ţară, să spunem adevărul şi să nu ne mai coafăm istoria cu victorii răsunătoare, dar lipsite de conţinut.
Prof. dr. Cornel Carp