A fost singurul general român (cu excepția mareșalului Antonescu) care a avut sub comanda sa o armată germană (a 6-a), care împreună cu Armata 3 română forma Grupul de armate ”General Dumitrescu”. Aceasta se întâmpla pe timpul războiului antisovietic din anii 1941-1944, când generalul Petre Dumitrescu s-a aflat în toată această perioadă la comanda Armatei 3 române. Performanță unică dacă avem în vedere faptul că la cealaltă armată (a 4-a) prezentă și ea pe câmpurile de luptă din U.R.S.S. s-au perindat în funcția de comandant nu mai puțin de șase generali.

Remarcându-se ca un ofițer de excepție, a urcat rapid treptele ierarhiei militare: maior în timpul Primului Război Mondial, locotenent-colonel în 1920, general de brigadă în 1930, general de divizie în 1937. În anul 1940 i se încredințează comanda Armatei 1, ulterior, la 25 martie 1941 trecând la comanda Armatei 3 și rămânând pe această funcție până la desființarea acesteia de sovietici, în toamna anului 1944.

A fost un parcurs lung, dificil, dar plin de glorie. La începutul campaniei din 1941 armata sa a eliberat nordul Bucovinei, forțând apoi trecerea Nistrului în timp ce se mai duceau încă lupte pentru eliberarea Basarabiei. Ulterior a fost subordonată Armatei 11 germane în luptele de pe Nipru, în vara anului 1942 ajungând în stepa Nogai, situată în nordul Crimeei. Acolo a luat parte la marea bătălie de la Marea Azov, care s-a terminat cu nimicirea a două armate sovietice (Armatele 9 și 8).

Citește și Lecţia de istorie. Marea iubire a regelui Ferdinand

Perioada de la începutul războiului și până la 10 octombrie 1942 a fost un parcurs excepțional: Armata 3 a avansat 1700 km, a purtat patru mari bătălii și 42 de lupte, provocând inamicului pierderi de peste douăzeci de mii de morți și patruzeci de mii de răniți. Au fost capturați 15.565 de prizonieri, exceptându-i pe cei predați deja germanilor. De asemenea, au fost capturate 149 de tancuri, 128 de tunuri, 277 de mitraliere și 367 de puști mitraliere. Pierderile Armatei 3 s-au ridicat la 2.555 de morți, 6.201 răniți și 1.785 dispăruți.
Pe 18 iulie 1942 a fost înaintat la gradul de general de armată, devenind astfel, după demisia generalului Ecobici, cel mai important comandant român, după mareșalul Antonescu. Germanii i-au acordat cea mai înaltă distincție militară a lor: Crucea de cavaler, cu frunze, în aceeași perioadă primind și Ordinul ”Mihai Viteazul” cls. a II-a.

Declinul Armatei 3, ca și al trupelor germane de altfel, a început cu bătălia de la Cotul Donului și Stalingrad din toamna anului 1942. Deși a protestat vehement față de situația în care se afla armata sa în fața unui inamic care avea o superioritate copleșitoare în infanterie, tancuri, artilerie și aviație, nu a primit niciun sprijin de la aliații germani, totul transformându-se într-o catastrofă.

Citește și Lecţia de istorie. Când s-a prăbuşit România Mare

De aici încolo a fost o retragere continuă până în Basarabia, când a urmat o ultimă bătălie, la care a asistat neputincios la nimicirea armatei sale de un inamic cu o superioritate colosală în forțe și mijloace, încât de la un moment dat nu mai era valabilă decât deviza „scapă cine poate”. Deși România trecuse după 23 august de partea Națiunilor Unite, mai mult de jumătate din ostașii săi, pentru care luptase ca un leu să fie respectați de aliatul german, care manifestase în numeroase rânduri derapaje în relațiile de comandament acuzându-i fără niciun temei pe români de lașitate și noncombat, au fost luați prizonieri și trimiși în Siberia, Armata 3 fiind desființată.

Trecut în rezervă, la 15 mai 1946 a fost pus sub acuzație de Tribunalul Poporului pentru crime de război. Dar pentru că exista o justiție divină asupra căreia nici rușii nu aveau putere, a fost achitat datorită lipsei de consistență a probelor. A trecut în rândul ”celor drepți” la 15 mai 1946, la București, fără să cunoască iadul închisorilor comuniste, ca mulți alți generali români care luptaseră pe frontul antisovietic.
Prof. dr. Cornel Carp