Realizarea dualismului austro-ungar în 1867 a dus la anexarea Transilvaniei de către regatul ungar. Pierderea unor drepturi politice i-a făcut pe români să poarte lupta pentru obținerea acestora și în planul istoriei. Ei au readus în actualitate o teorie de pe timpul episcopului Inochentie Micu Klein care, în memoriul „Supplex Libellus” din 1743, punea problema latinității și a continuității de locuire a românilor din Transilvania. A urmat la câteva zeci de ani lucrarea lui Franz Josef Sulzer, un ofțer austriac, „Istoria dacilor transalpini”. Acesta afirma cu subiect și predicat trei teorii: că dacii au fost exterminați de romani, că în timpul împăratului Aurelian s-a retras întreaga populație din Transilvania și că poporul român s-a format la sud de Dunăre și a revenit în Transilvania abia pe la mijlocul secolului al XIII-lea, la solicitarea ungurilor, pentru a acoperi pierderile demografice suferite în urma ciumei care lovise în acea perioadă Transilvania, dar și a incursiunilor tătarilor. Pentru amatorii de curiozități, Sulzer a murit la Pitești, fiind înmormântat în cimitirul catolic. Era consul al Austro-Ungariei în țara noastră.
După 90 de ani, teoria lui Sulzer este reluată și oarecum îmbunătățită de un alt pseudoistoric de origine germană, Robert Röesler, ofițer în armata austriacă, în lucrarea „Studii românești”, publicată la Leipzig, în 1871. El reactualizează ideile lui Sulzer: dacii au fost exterminați de romani (culmea, idee promovată și de istoricii Școlii Ardelene), în 271 s-a retras întreaga populație din Transilvania și românii s-au format la sud de Dunăre. De data aceasta el vine cu o serie de argumente, discutabile de altfel.
Au urmat reacții, în special din partea istoricilor din Regat, dintre care s-au remarcat Bogdan Petriceicu Hașdeu, Alexandru D. Xenopol și Grigore Tocilescu, care demontează pas cu pas afirmațiile fantaziste ale acestui istoric amator.
Citește și Lecţia de istorie. Generalul Leonard Mociulschi – eroul vânătorilor de munte
După Primul Război Mondial, realizarea României Mari a dus, după cum era de așteptat, la readucerea în actualitate a teoriei imigraționiste a lui Roesler. Interesul pentru dovedirea continuității românilor crește în perioada interbelică. În condițiile lipsei aproape totale a izvoarelor istorice scrise pentru așa-zisul „Mileniu întunecat” (sec. III-XIII), arheologia devine o ramură importantă a istoriei, interesul statului crescând vizibil în acest domeniu. Nume mari precum Vasile Pârvan („Începuturile vieții romane la gurile Dunării”, „Getica”), Nicolae Iorga, Alexandru Rosetti și Gheorghe I. Brătianu, cu celebra sa lucrare: „O enigmă și un miracol istoric: poporul român”, vor aborda documentat și onest această problemă deosebit de delicată.
Istoriografia comunistă nu a schimbat cu mult datele problemei, problema lipsei izvoarelor istorice devenind din ce în ce mai acută.
Manualele de istorie de azi nu aduc nimic nou, aceleași fraze seci, lipsite de argumente.
Cum era de așteptat, problema etnogenezei românești a revenit în actualitate în contextul geo-politic extrem de complex în care se află România azi. Pozițiile diferă foarte mult, de la derapajele lui Dan Alexe la analizele permanente ale lui Florin Curta, profesor de istorie medievală și arheologie la Universitatea Florida, în Gainesville, S.U.A., de curând numit Membru de onoare al Academiei Române. Acesta dă peste cap o serie de interpretări, ca să nu spun adevăruri considerate tabu: românii s-au format mai întâi la sud de Dunăre, procesul urmând ulterior în nordul Dunării, în sec. IV-VII, și vine bomba: slavii s-au format la nord de Dunăre, adică pe teritoriul țării noastre, de unde au migrat în zona Niprului mijlociu, în zona Ucrainei de azi. El a studiat peste 20 de ani acest aspect și vine în sprijiul afirmației sale cu argumente științifice de necombătut. Vă gândiți, desigur, la ce mă gândesc și eu.
Prof. dr. Cornel Carp
Citește și Lecţia de istorie. Un patriot sincer
Citește și Lecţia de istorie. Maria Cella Delavrancea-Lahovary, un secol fabulos de viaţă
0 Comentarii