Revin la un alt fragment din dialogul purtat de Lucrețiu Pătrășcanu cu ministrul de Externe sovietic Viaceslav Molotov pe timpul negocierilor extrem de anevoioase care s-au purtat în acel început de septembrie pentru semnarea armistițiului, deși România ieșise din război de mai bine de două săptămâni.
La reproșul lui Pătrășcanu că de data aceasta condițiile de armistițiu erau mult mai grele decât cele oferite lui Antonescu, Molotov i-a răspuns: ”Antonescu reprezenta România, iar voi nu reprezentați pe nimeni”. Remarca lui Molotov era doar pe jumătate adevărată, deoarece delegația condusă de Pătrășcanu plecase la Moscova cu mandat pentru încheierea armistițiului de la noul guvern condus de generalul Constantin Sănătescu și, implicit, de la suveranul României de atunci, regele Mihai. Aceasta dacă vrem să rămânem în sfera adevărului istoric, care se bazează pe documente juridice, altfel putem spune orice, inclusiv că regele Mihai avea un defect congenital și era cam bâlbâit.

Pentru că tot vorbim de armistițiul pe care mareșalul Antonescu l-ar fi putut semna cu rușii, care, este foarte adevărat, erau foarte grăbiți și nu aveau niciun motiv să-i prindă iarna la poalele Carpaților, trebuie să admitem, pe baza celei mai simple logici, că s-ar fi putut semna doar până la 20 august. Veți vedea în cele ce urmează. În plus, nu trebuie să cădem nici în capcana metodelor de tristă amintire după care îi analizam pe turci ca fiind mulți și proști, iar noi puțini și deștepți.
Conform unui vechi proverb ”de ce te ferești, de aia nu scapi”, până la urmă tot s-a ajuns la capitularea necondiționată. Noi folosim un eufemism și îi spunem ”ieșirea din războiul împotriva U.R.S.S.”. De fapt, războiul împotriva Națiunilor Unite, cum le place să spună americanilor și englezilor, deși nu era războiul lor decât într-o mică măsură. Acum să vedem și de ce la 20 august, nici mai devreme și nici mai târziu.

După consfătuirea reprezentaților P.C.R. cu cei ai Palatului Regal și ai armatei din 13/14 iunie, au mai rămas pentru o ”consfătuire de rutină” Emil Bondăraș și colonelul Dumitru Dămăceanu. Primul era unul dintre liderii de prim-rang ai P.C.R., trimis de Moscova ca agent K.G.B. Fost ofițer de artilerie, absolvent al Facultății de drept, dezertor din armata română. Ulterior ajunge general și ministru al Apărării Naționale. Colonelul Dumitru Dămăceanu îndeplinea din 1940 funcția de aghiotant regal. Din această poziție este cooptat în grupul ce urma să îl aresteze pe mareșal în cazul în care s-ar fi opus semnării armistițiului. Discuțiile au avut însă o cu totul altă tematică.
Aceștia au stabilit în cel mai strict secret ca, pentru a grăbi ieșirea României din război, să se creeze în zona Iașului o breșă care să le permită trupelor sovietice să rupă frontul. Acest sector de front avea o lărgime de 25 km în zona apărată de Corpul 5 Armată, comandat de generalul Constantin Nicolescu. Au mai fost atrași în acest act de trădare generalul Aldea, mareșal al Palatului, și comandantul Armatei a 4-a, generalul Mihai Racoviță.

La începutul lunii iulie, Bondăraș îi comunică lui Stalin toate detaliile actului trădător, inclusiv data de 20 august. Totul s-a desfășurat conform planului: în cursul nopții trupele române s-au retras din Poarta Iașului, iar a doua zi, în jurul orei 13, rușii au pătruns, fără luptă, în capitala Moldovei. Antonescu știa, pentru că în acele zile se afla pe front: soarta României fusese pecetluită. Este greu de descris. În acea zi mureau cu arma în mână, foarte aproape de locul trădării, 1.134 de ostași din Divizia 3 Infanterie din Pitești. Ei se găsesc înmormântați la marginea drumului european DE 583.
Aud că primarul din Lețcani a accesat fonduri europene pentru a ridica acolo un memorial cum nu s-a mai văzut. Până atunci, dacă veți merge spre Iași dinspre Târgu Frumos, să aveți pregătit un buchet de garoafe roșii.
Dacă vă consolează cu ceva, generalii trădători au murit în închisorile comuniste.
Prof. dr. Cornel Carp

Citește și Lecţia de istorie. Mareşalul Antonescu. Negocierile pentru armistiţiu (X)