Războiul Crimeei (1853-1856) a dezvăluit, odată în plus, dacă mai era nevoie, intenţiile Rusiei şi înfrângerea acesteia a fost cel mai bun prilej pentru Napoleon al III-lea să realizeze ceea ce ceruseră boierii cu jumătate de secol înainte: un stat românesc capabil să blocheze expansiunea ruşilor în Balcani. Acelaşi Napoleon al III-lea a mai dat o mână de ajutor românilor în momentul extrem de delicat creat de abdicarea lui Cuza, când Austria, Rusia şi Turcia cereau desfacerea unirii. Aducerea lui Carol pe tronul României a fost un mare succes diplomatic, care fără sprijinul lui Napoleon al III-lea nu s-ar fi realizat. Desigur, este ştiută legătura de rudenie dintre acesta și principele Carol, însă au primat interesele politice, economice şi militare ale Franței faţă de gurile Dunării.
Sfârşitul secolului al XIX-lea marchează o slăbire a interesului Franţei înfrânte de Germania şi decăzute din poziţia de mare putere, relaţiile româno-franceze răcindu-se considerabil. Originea germană a regelui, cât şi oportunităţile economice oferite de Puterile Centrale (Germania, Austria şi Italia) vor determina orientarea interesului românilor spre acestea. Înţelegerile economice, politice şi militare semnate la 1883 au avut consecinţe extrem de pozitive pentru dezvoltarea statului român la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.
Declanşarea Primului Război Mondial şi politica de alianţe ce a premers acestui eveniment au determinat o nouă apropiere între România şi Franţa. Românii, în proporţie covârşitoare, se pronunţau pentru a merge în război alături de Antanta şi, implicit, de Franţa, care garantau realizarea obiectivelor naţionale. Din nefericire, semnele trădării s-au arătat încă de la început, promisiunile făcute de Antanta (Franţa) nefiind nici pe departe onorate. Livrările de armament şi muniţie către România s-au făcut cu greutate şi, la scurt timp, au încetat. Ofensiva din Grecia, ce urma să neutralizeze armatele germano-bulgare de la Dunăre, nu s-a mai declanşat. România a trecut rapid de la extaz la agonie, fiind la sfârşitul anului 1916 în prag de catastrofă.
Numai situaţia extrem de gravă care s-ar fi creat, pentru Antanta, prin scoaterea României din război a determinat intervenţia energică a Franţei în sprijinul refacerii armatei române. Desigur că ar fi o impietate să nu amintim aici sacrificiul medicilor, aviatorilor şi altor militari francezi, căzuţi pe pământul românilor.
Din păcate, la sfârşitul războiului, România va fi din nou trădată de Franţa. Cel mai mare om politic român al tuturor timpurilor, Ionel Brătianu, a trebuit să protesteze energic atunci când trupele sârbeşti au invadat Banatul până dincolo de Timişoara. Ulterior acestea s-au retras, însă teritoriul locuit de români pe Valea Timocului, denumit Banatul sârbesc, a rămas în componenţa Serbiei. Pe de altă parte, acceptul ca trupele româneşti să elibereze Ardealul însângerat de hoardele honvezilor unguri nu s-a dat decât în ultimul moment, când revoluţia bolşevică a lui Bella Kun devenise un avanpost ameninţător al ofensivei sovietelor ruseşti spre centrul Europei. Ionel Brătianu, în condiţiile tratamentului profund discriminatoriu la care era supusă România, care pierduse în război peste o jumătate de milion de oameni, a părăsit capitala Franţei demisionând din funcţia de prim-ministru pentru a nu semna tratatul cu Austria. Rulează acum pe marile ecrane excelentul film ”Regina Maria”, care evidențiază, printre altele, sictirul cu care ne-a tratat Franța și numai personalitatea excepțională a reginei a reușit să-i pună cu botul pe labe pe marii Clemenceau și Lloyd George, care, lei la început, au sfârșit bieți cățelandri gudurându-se la picioarele acesteia. Cine a văzut fimul se va convinge cine a făcut Marea Unire. Disperarea lui Ionel Brătianu era legată, desigur, de uriașele jertfe ale României care riscau să rămână fără niciun rezultat.
Prof. dr. Cornel Carp