Mihail Kogălniceanu în mod cert face parte dintr-o galerie a personajelor istorice nedreptățite, trecute voit în planul doi sau chiar uitate cu desăvârșire. Nu discut aici cauzele. Totuși tind să cred că destinul nostru nu se încheie odată cu trecerea noastră în eternitate, urmându-și cursul în mentalul colectiv, drept sau nedrept, într-un parcurs greu de descifrat.
Se naște la 6 septembrie 1817, primul dintre cei zece copii ai lui Ilie Kogălniceanu, vornic, provenit din neam de răzeși din ținutul Orheiului. Mama, Catinca, provenea, se pare, dintr-o familie genoveză din Cetatea Albă. De mic copil dovedește aptitudini intelectuale deosebite și beneficiază de cei mai buni profesori și educatori din Iașul acelor timpuri. La zece ani îl cunoaște și studiază cu Vasile Alecsandri și vor rămâne prieteni o viață. Recunoscându-i-se, meritele este trimis de Mihail Sturdza, domnul Moldovei, să studieze în Franța împreună cu cei doi fii ai săi, ulterior toți trei fiind mutați în Germania de către acesta pentru a-i feri de influența nefastă a ideilor revoluționare de la Paris. Mutare care i s-a potrivit ca o mănușă, însușindu-și cu temeinicie disciplina și rigurozitatea germană, care îi vor caracteriza ulterior întreaga activitate. Urmează Universitatea din Berlin, din această perioadă datând și primele sale lucrări de istorie. Ulterior își va da doctoratul în istorie având ca îndrumător pe Theodor Momsen, unul dintre cei mai mari istorici ai tuturor timpurilor. În 1838 revine în Moldova și ocupă o serie de funcții administrative. Din 1843 devine profesor la Academia Mihăileană, rostind renumitul său discurs intitulat ”Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie națională”.
Se implică activ în mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova, fiind autorul celor mai importante programe lansate în această perioadă la Iași, Brașov și Cernăuți. Pe 10 noiembrie 1852 se căsătorește cu Ecaterina Jora, cu zece ani mai tânără, cu care va avea trei băieți și cinci fete. Suficiente argumente pentru a fi perceput ca un familist convins, deși vom vedea că nu a fost deloc așa.
Pe 30 mai 1856 a fost ales în Comitetul Unirii alături de Vasile Alecsandri, Costache Negri și Constantin Hurmuzachi. De acum înainte și până la sfârșitul vieții a fost prezent la cele mai importante momente din istoria țării ca ideolog și factor decizional de prim rang, cu o contribuție covârșitoare la modernizarea României: ambasador, ministru de Externe și prim-ministru. În 1859 își retrage candidatura la tronul Moldovei în favoarea lui Costache Negri, care va renunța și el în favoarea lui Vasile Alecsandri și uite așa se va ajunge la Cuza. Pe timpul domniei acestuia capătă puteri discreționare și sprijin nemijlocit, fiind principalul promotor al marilor reforme numite impropriu ”ale lui Cuza”. Refuză în 1863 să facă parte din așa-zisa ”Monstruoasa coaliție” care, peste trei ani, îl va detrona pe Cuza. În 1865 paharul se umple și se ceartă cu Al.I. Cuza, retrăgându-se temporar din politică, după o perioadă glorioasă care îi va oferi cu prisosință meritul de a fi fost principalul artizan al Epocii unirii. Va reveni în forță pe timpul domnitorului Carol I, când, împreună cu Ion. C. Brătianu, va pregăti terenul pentru obținerea independenței. A rămas toată viața un liberal moderat, dând un bun exemplu alături de Ion C. Brătianu strălucitei generații de politicieni care i-au urmat, în frunte cu Ionel Brătianu, artizanii României Mari.
Cuza nu rezistă la o confruntare în oglindă cu Kogălniceanu. Diferența este uriașă. Chiar și în materie de femei. Deși își pierde tinerețile prin bordeluri alături de prietenul său Cuza, ulterior Kogălniceanu a devenit mult mai atent cu imaginea sa publică, ceea ce nu putem spune despre conu Alecu, care nu se sfia să se afișeze cu amanta sa Maria Obrenovici în toate ipostazele, care, pe de altă parte, i-a perturbat lucrarea sa de îmbogățire a palmaresului. Ca urmare, conu Mihai și în acest domeniu i-a dat clasă: s-a descoperit în arhivele de la Iași o agendă în care erau trecute peste 700 de femei care plătiseră tributul dragostei marelui politician. Fiecare beneficiind de un mic portret și un calificativ, de unde se vede că era un fin cunoscător al artei iubirii. Sabina Cantacuzino îl descrie cum nu se putea mai potrivit: ”Pe cât era de urât, cu un corp diform, avea un farmec nediscutat…” și probabil fiica lui Ionel Brătianu, din discreție feminină, nu a continuat descrierea sau a făcut-o într-un cadru restrâns.
Prof. dr. Cornel Carp