Web Analytics
scris miercuri, 24.08.2022

Lecţia de istorie. Doctrina războiului întregului popor

În decursul timpului, această doctrină militară a fost folosită în special de popoarele mici şi mijlocii, aflate în imposibilitate să se apere apelând la o armată formată din profesionişti. De altfel, armata de profesionişti era specifică naţiunilor războinice, care trăiau din asigurarea unor servicii militare sau din cucerirea şi administrarea unor teritorii. Se pare că nu s-au schimbat prea mult datele problemei.
La noi, tradiţia războiului întregului popor se pierde în negura vremurilor. Dacii nu au fost un popor războinic. Cu toate acestea, dacă ţinem cont de expediţiile militare purtate de Burebista până în inima Europei, putem crede că avea la dispoziţie o armată numeroasă şi bine pregătită.

Lecţia de istorie. Doctrina războiului întregului popor

Ulterior, în timpul regelui Decebal, graniţele regatului se reduc drastic, situându-se în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Pus în faţa unui război total (pentru Traian cucerirea Daciei era o problemă vitală, care ar fi scos imperiul din criza economică profundă pe care o traversa), lui Decebal nu-i rămâne decât să ridice tot poporul la luptă. Evident că superioritatea numerică, experienţa şi, nu în ultimul rând, pregătirea armatei romane şi-au spus cuvântul.
În Evul Mediu (în special secolul al XV-lea), războiul întregului popor a fost riposta cea mai des folosită de voievozii români în confruntările cu armate de profesionişti, în special cu turcii. Potențialul de mobilizare, capitol la care în zilele noastre se pare că stăm foarte prost, era foarte mare. De exemplu, Ștefan cel Mare putea mobiliza peste 40.000 de luptători, formând una dintre cele mai mari armate din Europa acelor vremuri. Marile bătălii purtate în această perioadă (unele încheiate cu victorii strălucite) se configurează dramatic printr-o participare „de la opincă la vlădică”, adică tot omul ce putea ţine o armă în mână.
Generalizarea armelor de foc, în special din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, a dus la dispariţia oştilor populare şi, implicit, a acestui tip de război. Nota dramatică în care se desfăşoară domnia lui Mihai Viteazul (în permanentă căutare de bani necesari întreţinerii unei armate de mercenari) evidenţiază cum nu se poate mai bine acest aspect.

Citește și Lecţia de istorie. Cei trei de la răsărit (I)

În sfârşit, doctrina războiului întregului popor va reveni spectaculos în istoria militară a românilor în vara anului 1968, în acele zile caniculare de august. Pentru că și pe atunci erau călduri mari, dar nimeni nu dădea ochii peste cap…
Astăzi se ştie clar că U.R.S.S. urmărise nu numai invadarea Cehoslovaciei, ci şi a României. Prin aceasta sovieticii împuşcau doi iepuri dintr-un foc: înlocuirea guvernului rebel de la Praga şi repararea erorii săvârşite cu zece ani în urmă (1958) prin retragerea trupelor Armatei Roşii din România, care devenise între timp impertinentă și chiar obraznică. 40 de divizii sovietice înarmate până în dinţi aşteptau la Prut ordinul de atac. Şi totuşi nu s-a dat. Cel puţin două au fost motivele. Primul, de ordin diplomatic: avertismentele Chinei și S.U.A. că nu vor tolera ocuparea României. Cel de-al doilea a fost de ordin intern: în trei luni s-au înarmat peste un milion de oameni, ruşii fiind puşi în faţa unei situaţii asimetrice: să lupte cu un popor întreg, hotărât să moară, dar să nu se predea. Nu sunt cuvinte patetice. Toate Z.B.-urile şi tunurile Skoda din cel de-Al Doilea Război Mondial au fost scoase de la „naftalină”. Fiecare român capabil să tragă a primit în bandulieră 12 cartuşe, dintre care ultimul era pentru el.

Citește și Lecţia de istorie. Cei trei crai de la răsărit (II)

Hotărârea fermă de a riposta indiferent de consecinţe (să nu uităm cine era U.R.S.S. atunci) a făcut ca demonstraţia de forţe să nu se mai desfăşoare pe bulevardele Bucureştiului, ci doar la Praga. Pentru prima dată de la sfârşitul ultimului război mondial, întreaga lume a privit cu respect spre România. Și ultima.
În următoarele două decenii s-a mers pe îmbunătățirea acestei doctrine și s-au obținut rezultate spectaculoase. Lumea era însă în schimbare și nici nu avea prea mult timp la dispoziție. În 1989 această doctrină s-a năruit ca un castel din cărți de joc prin înlăturarea lui Ceaușescu, în timp ce armata a intrat într-un rapid proces de extincție.
Prof. dr. Cornel Carp

Distribuie!

0 Comentarii

Înaintează un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole asemănătoare

Ultimele articole

Omul săptămânii

Opinie

Aventura politică a săptămânii

O vorbă din folclorul urban spune că, atunci când cineva scapă în mod miraculos dintr-o situație dificilă, înseamnă că “i-a trecut glonțul pe lângă...

Din ediția tipărită

Fost primar fără poartă-n casă

Liviu Țâroiu nu a prins un loc în viitorul Consiliu Local al Câmpulungului, dar are ce să facă la pensie. Ca să omoare timpul și canicula s-a băgat...