Declanşarea şi victoria revoluţiei comuniste conduse de Bela Kun, fost secretar al lui Lenin, au dus la transformarea Ungariei într-o Republică Sovietică a Sfaturilor. Aceasta devenise cel mai înaintat avanpost al revoluţiei bolşevice către centrul Europei, determinând ca Parisul să dea lumină verde armatei române, înaintată deja pe linia de demarcaţie Arad – Oradea – Satu Mare.
Armata maghiară dispunea de aproximativ 80.000 de oameni, trupe de honvezi şi voluntari bolşevici – bande indisciplinate şi cu o instrucţie sumară.
Generalul Gheorghe Mărdărescu, numit ulterior comandantul forţelor române din Transilvania (două divizii de infanterie, două divizii de vânători, o divizie de cavalerie şi o brigadă de roşiori), a ordonat declanşarea ofensivei la 16 aprilie 1919. Cele mai importante lupte s-au dus pe râul Tisa. Divizia de secui, cea mai sângeroasă, dar şi singura mare unitate cât de cât disciplinată (aproximativ 10.000 de oameni), a fost încercuită şi dezarmată la 29 aprilie.
Pe fondul unor noi retractări ale foştilor noştri aliaţi de la Paris, care ordonaseră armatei române să se oprească pe Tisa, Bela Kun a atacat Cehoslovacia şi Ucraina subcarpatică, urmărind astfel să-şi realizeze graniţa comună în Rusia sovietică. Ba mai mult, a concentrat noi forţe pe Tisa, în intenţia de a declanşa o puternică ofensivă împotriva trupelor române. Aceasta s-a şi declanşat, de altfel, la 17 iulie, după un puternic bombardament de infanterie. Armata română, superioară la toate capitolele, a rezistat atacului maghiar, după care a trecut la contraofensivă pe toate direcţiile. Drumul spre Budapesta nu mai putea fi oprit de o armată improvizată şi cuprinsă de haos.
Cercul de foc se strângea tot mai mult în jurul capitalei ungare. În tot acest timp, populaţia maghiară din localităţile cucerite, terorizată de derbedeii lui Bela Kun, răsufla uşurată, primindu-i cu flori şi recunoştinţă pe ostaşii noştri.
Citește și Lecţia de istorie. Cazul înaltei trădări a colonelului Alexandru Sturza
Inevitabilul s-a produs şi, la 4 august 1919, armata română a intrat în Budapesta, cucerind-o. Modalitatea prin care trupele române au realizat acest lucru merită un comentariu aparte. Primele subunități care au ajuns la periferia capitalei maghiare au fost trei escadroane de cavalerie aparținând Brigăzii 4 Roșiori, comandate de generalul Gheorghe Rusescu. Acesta primise misiunea de a continua marșul cu brigada sa spre localitatea Szeghed și de a o cuceri. Olteanul simte însă că a sosit ora astrală pentru el și nu poate rata intrarea în istorie. Trimite grosul brigăzii spre Szeghed și pornește cu tupeu spre Budapesta. Aici îl aștepta o delegație a guvernului maghiar aflată într-o stare de mare nervozitate. Aceștia îi atrag atenția generalului român să nu comită imprudența să pătrundă în oraș pentru că, cel puțin în apropierea clădirii Parlamentului, sunt cazărmile a două regimente de honvezi înarmate până în dinți și vor fi mari vărsări de sânge. Delegația ungurilor mai era însoțită și de doi colonei, unul francez și celălalt italian, reprezentanți ai Înaltei Comisii Aliate de la Paris. În timp ce francezul îl atenționa pe Rusescu să dea dovadă de prudență, italianul aflat în spate îi făcea discret semne să nu țină seama de avertismente. Rusescu amenință că va bombarda orașul. În treacăt fie spus, nu avea decât patru tunuri mari și late și nu mai mult de zece mitraliere. Ungurii cedează și ceea ce părea la început o farsă se îndeplinește: cele trei escadroane în frunte cu un Rusescu umflat în pene ca un curcan defilează pe o ploaie torențială pe străzile unui oraș îngrijorat, dar în care nu s-a tras nici măcar un foc de armă. Pentru fapta sa generalul Rusescu a fost pedepsit.
Descrierea marşului triumfal al trupelor române e făcută de Constantin Chiriţescu, în cea mai valoroasă lucrare despre participarea României în Primul Război Mondial, „Istoria războiului pentru reîntregirea României, 1916-1919”: „/…/ Şi trupele române trec mereu, iar pasul lor răsună cadenţat, ca un ritm de epopee. Trâmbiţele înalţă spre cer din ce în ce mai vesel imnul lor de triumf. Câte povestesc ele! Câte restrişti ale trecutului, câte veacuri de suferinţe se răzbună în ceasul de faţă!”.
Prof. dr. Cornel Carp
Citește și Lecţia de istorie. Vara fierbinte a anului 1940
0 Comentarii