De parcă nu era îndeajuns catastrofa care se abătuse asupra românilor în acea iarnă cumplită a anului 1916, cazul înaltei trădări a colonelului Alexandru Sturza a lovit chiar mai grav în inima românilor decât tifosul exantematic ce făcea zeci de mii de victime. În ciuda acestor grele încercări, asemenea lui Iov, românul a fost neclintit în credinţa sa în victorie.
Colonelul Sturza nu era un ofiţer oarecare. Era fiul lui Dimitrie A. Sturza, fruntaş liberal, de patru ori prim-ministru în guvernările liberale până la război, despre care am mai scris.
Studiile militare şi le făcuse în Germania, fiind un admirator fanatic al germanilor. Se căsătorise cu una dintre fiicele lui P.P. Carp, germanofil notoriu. Dornic de preamărire, Sturza considera că venise momentul vieţii sale. Dacă planul i-ar fi reuşit, se vedea cel puţin ministru de război.
După ce se afirmase ca un bun comandant al unei şcoli de ofiţeri, la începutul războiului i se dăduse comanda Brigăzii 7 Mixte care operase în Munţii Vrancei. Încă de pe atunci, câteva mişcări suspecte l-au determinat pe generalul Averescu, comandantul Armatei a 2-a, să-l pună sub observaţie. Simţindu-se urmărit, pentru a înşela vigilenţa şefilor săi, comite o infamie la fel de gravă ca trădarea de mai târziu: trimite în faţa Curţii Marţiale pe locotenentul Ciulei sub acuzaţia că s-ar fi retras de pe poziţie fără ordin (ancheta ulterioară a infirmat total acuzaţiile). Mama locotenentului, disperată, s-a adresat regelui Ferdinand. Regele l-a graţiat, însă ordinul de graţiere a ajuns la trei ore după execuţie.
Câteva zile mai târziu, colonelul Sturza a fost schimbat din funcţie, fiind numit la comanda Diviziei 10 Infanterie. În seara zilei de 8 septembrie, acesta s-a deplasat pe poziţiile diviziei cu pretextul că vrea să-şi ia rămas bun de la camarazi. Trece la inamic însoţit de locotenentul Wachmann, fiul fostului director al Conservatorului din Bucureşti.
Citește și Lecţia de istorie. Piaţa Milea, alba-neagra!
După dezertarea colonelului Sturza, prin mai multe puncte ale frontului au sosit de la inamic gradaţi şi soldaţi români prizonieri cu „chemarea” sa la luptă alături de armata germană, predând „fluturaşii” la comandanţii români. Tot în acele zile a fost prins şi complicele său, lt. col. Crăiniceanu, care se întorcea de la o întâlnire cu trădătorul Sturza.
Ceea ce se dorise a fi un eveniment cu consecinţe catastrofale pentru linia frontului – trecerea armatei române de partea germană – n-a fost decât o jalnică operetă. Dar să-l lăsăm pe Constantin Kiriţescu să descrie evenimentul în cunoscuta sa lucrare „Istoria războiului pentru întregirea României. 1916-1919”: „Toată ziua de 11 februarie. Austro-Germanii au aşteptat cu nerăbdare, cu ochii aţintiţi asupra frontului român, să vadă trupele române ieşite din tranşee ca să treacă, grămadă, în liniile duşmane. De la cartierul generalului Cerak şi de la marele cartier austriac, telefonul chema mereu frontul, întrebând după ştiri. Însuşi împăratul Carol al Austriei întreabă, la ora 10 dimineaţa, de la Baden, dacă armata română a trecut frontul german. La Soveja se luaseră mari măsuri pentru primirea cum se cuvine a românilor: se tăiaseră sute de boi şi de oi şi se hotărâseră şi locurile de contraatac ale trupelor dezertoare. Singurul răspuns al românilor a fost doar un straşnic bombardament…”
Crăiniceanu a fost judecat şi condamnat la moarte, fiind executat de ostaşii săi. Sturza şi Wachmann au suferit o pedeapsă şi mai grea: dispreţul, chiar şi al germanilor. Ei nu s-au intors în țară niciodată, fiind condamnați la moarte în contumacie.
Prof. dr. Cornel Carp
Citește și Lecţia de istorie. Perioada piteşteană a mareşalului Antonescu
0 Comentarii