Lecţia de istorie. Criza Bisericii

de | 15.04.2021 13:10 | Actualitate, Opinii

Încă de la apariţia lor, Ţările Române s-au constituit în state religioase, înfiinţarea mitropoliilor şi recunoaşterea lor de către Patriarhia de la Constantinopol reprezentând un important obiectiv al primilor domnitori. Ulterior, mitropoliţii au jucat un rol major în politica internă şi externă a voievodatelor, lucru demonstrat şi de faptul că domnitorii dobândeau însemnele puterii numai după ce erau unşi cu mir de către mitropolit.
În acest context, ofensiva de catolicizare a voievodatelor româneşti, declanşată de către regate puternice, ca Ungaria şi Polonia, la finele secolului al XIV-lea, nu a avut sorţi de izbândă.
Timp de secole, politica de apărare s-a făcut cu crucea într-o mână şi cu sabia în cealaltă, puternicele regate occidentale recunoscând, din păcate de cele mai multe ori la modul declarativ, importanţa cruciadei românilor la porţile Europei. Sub cei mai însemnaţi domnitori (Nicolae Alexandru, Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu), viaţa religioasă a înflorit, marile mănăstiri de la Putna, Vodiţa, Cozia, Humor, Voroneţ, Hurez, Arnota remarcându-se ca centre culturale de mare prestigiu. Mari figuri de monahi domină viaţa religioasă: Daniil Sihastru, Calinic de la Cernica, pe care l-am sărbătorit duminica trecută, Paisie Velicicovschi, călugărul Vasile de la Poiana Mărului, alături de sute şi poate mii de schimnici ce sălăşluiau neştiuţi prin văgăunile munţilor.
A existat, de asemenea, o politică de stat pentru sprijinirea mănăstirilor din Grecia (în special a celor de pe Muntele Athos) şi de la Ierusalim, aflate sub ameninţarea păgânilor. Aşa-numitele „mănăstiri închinate“ asigurau, prin veniturile lor, subzistenţa acestora.
Prima lovitură dată Bisericii s-a datorat masonilor din preajma lui Cuza. După o revoluţie de vodevil la 1848, odată ajunşi la putere şi beneficiind de susţinerea necondiţionată a unui domnitor ateu, aceştia au dat două legi prin care mai întâi au fost confiscate averile „mănăstirilor închinate“, ulterior, guvernul condus de Mihail Kogălniceanu secularizând toate mănăstirile, lăsând puternicele lăcaşuri de cult la mila publică. Din Mecena, Biserica devenea cerşetoare. Acest domnitor, despre care s-au scris prea multe lucruri frumoase, nu a reuşit să înţeleagă ceea ce pentru înaintaşii săi era un principiu fundamental: nu sabia, ci cuvântul a învins marile imperii. Demnitatea cu care călugării de la Muntele Athos au respins jalnicele despăgubiri propuse de statul român demonstra, dacă mai era nevoie, ceea ce înseamnă să înţelegi sensurile istoriei. Un alt decret semnat de Cuza interzicea cetăţenilor români să se călugărească până la vârsta de 50 de ani, fiind exceptaţi bolnavii incurabili. Carol I continuă „reformele“ lui Cuza, transformând celebrele mănăstiri Bistriţa, Bârnova, Dealu şi Cotroceni în cazărmi şi închisori.
Între cele două războaie mondiale, Biserica s-a redresat, cunoscând o nouă perioadă de înflorire. A urmat apoi calvarul comunist, când mii de preoţi şi călugări au fost condamnaţi pentru credinţa lor. Zeci de biserici şi mănăstiri au fost fie închise, fie transformate în depozite, magazii sau chiar grajduri, fie distruse.
După 1990, Biserica a cunoscut un nou reviriment. Într-un ritm nemaiîntâlnit se refac sau se construiesc noi biserici, schituri şi mănăstiri.
Procesul de secularizare însă nu s-a încheiat. Mai grav este faptul că el se petrece în interiorul Bisericii. Lipsa de sfinţi este din ce în ce mai acută. Câţi călugări, uitaţi de lume prin chiliile lor, se mai roagă astăzi pentru liniştea acestui popor? Nu poţi privi decât cu strângere de inimă înaltele feţe bisericeşti coborând din „merţanurile“ de zeci de mii de euro. Rămâi uimit la vederea unor călugări tineri ce conduc cu dexteritate jeep-uri la fel de scumpe. Parcă-i stătea mai bine Bisericii în comunism! Astăzi îşi pierde încet-încet imaginea aceea ascetică. Aceasta în condițiile în care, acum, mai mult ca niciodată, Biserica are nevoie de o uriașă credibilitate, rămânând ultima redută în ochii tuturor celor care mai speră încă într-o lume mai bună. Pașii înapoi, ezitările, pactul cu Diavolul confundat cu Cezarul sunt fațete extrem de descurajante pentru mulți dintre noi, care asistăm nedumeriți cum dispare o lume apărută din revelația cristică, luându-i locul cea care își încheiase ciclul exact acum două mii de ani.
Prof. dr. Cornel Carp

Citește și Lecţia de istorie. Familia tradiţională

 

Articol scris de Jurnalul de Arges

Distribuie!

0 Comentarii